În timp ce termometrul din Oradea sare de 35 de grade, iar asfaltul tremură sub pași, există o lume unde soarele mângâie, nu arde, iar vântul nu sufocă, ci respiră odată cu pădurea. Munții Apuseni – muntele nostru, la o aruncătură de băț – oferă în fiecare weekend o poartă spre altă realitate. Una în care timpul curge mai încet, iar răcoarea vine din piatră, frunză și izvor.

Am ales patru puncte din care orădenii, dar nu numai, pot porni în această evadare. Și din fiecare, am desprins câte un loc care nu se uită niciodată.

Padiș: Cetățile Ponorului – acolo unde pământul se deschide și înghite lumina

Imaginează-ți că mergi pe o cărare de pământ moale, printre molizi înalți, când deodată totul se prăbușește în fața ta – un colos de piatră, o deschidere uriașă în pământ, o poartă spre o altă lume. Așa se simt Cetățile Ponorului – un ansamblu de doline, avene și porți de stâncă prin care apele dispar în măruntaiele munților.

„E greu de descris. E ca o catedrală săpată de Dumnezeu în piatră. Simți că ești mic, dar că aparții totuși acolo”, îmi spune o femeie din Oradea, parte din grup de turisti intalniti acolo, cu ochii umezi, privind spre abisul de la marginea potecii.

Drumul până acolo nu e nici ușor, nici greu – dar fiecare pas te pregătește pentru uimirea de la capăt. Și când cobori printre pereți umezi, unde lumina pătrunde timid, simți că te-ai pierdut în altă lume. O lume unde canicula e doar o poveste urâtă din vale.

Stâna de Vale: Cascada Vălul Miresei – povestea care cade în trepte de apă

După un drum umbrit prin pădure, urmat de câțiva pași printr-o poiană plină de fluturi, o auzi. Mai întâi ca o șoaptă. Apoi ca un vuiet domol. Iar când dai colțul stâncii și o vezi, rămâi nemișcat: Cascada Vălul Miresei, așternută în trepte fine, ca o dantelă vie care se aruncă în gol.

E răcoare. Umiditatea îți învăluie pielea, iar sunetul apei desi slab, pare să alunge orice gând. Copiii se joacă în jurul ei, catarandu-se pana la firul de apa, adulții tac. Oamenii stau, privesc, și uneori lăcrimează – de liniște, nu de emoție. Aici, muntele știe să vorbească fără cuvinte.

„Ne-am dus pentru drumeție și am rămas pentru sentimentul ăla de început de lume”, ne explica un turist venit tocmai de la Sibiu, ud până la piele după ce s-a racorit sub firicelul de apa.

Vadu Crișului: Peștera care înghite povești și întoarce umbre

La Vadu Crișului nu trebuie să urci. Acolo cobori – în pământ, în trecut, în necunoscut. Peștera Vadu Crișului te așteaptă cu gura căscată într-o stâncă albă, sculptată de apă. Când intri, se lasă o liniște ciudată, ca o rugăciune fără voce. Aerul e rece, tăios. Și peste tot – umbre.

Dar nu e o liniște moartă. Din pereți curg picături care par să numere secundele, iar formațiunile de calcar spun povești. Una seamănă cu un dragon, alta cu un tron, alta cu o catedrală gotică în miniatură. Iar ghidul te oprește brusc și îți arată un colț în care – da – se vede o inimă de piatră.

„Tata m-a adus aici când eram mic. Acum vin cu fetița mea. Și când aprind lanterna pe stalagmitul ăla mare, și ea zice wow. Asta e moștenirea noastră”, spune un bărbat din grupul de vizitatori, zâmbind în beznă.

Vârtop: Peștera Urșilor – unde timpul și-a lăsat dinții la vedere

Dacă există un loc unde muntele vorbește despre epoci în tăcere, acela e Peștera Urșilor. A fost descoperită întâmplător – o mină prăbușită a lăsat să iasă la lumină o lume veche de peste 100.000 de ani. Astăzi, când cobori în galeriile ei iluminate artificial, vezi altceva decât piatră: vezi o altă istorie.

Schelete de urși de cavernă întinse ca niște paznici ai tăcerii. Coloane gigantice de calcar, ca niște spirale de fildeș. Podeaua lucioasă, ca o marmură lichidă. Turiștii vorbesc în șoaptă, nu pentru că li se cere, ci pentru că simt că trebuie.

„A fost ca o biserică sub pământ. Am ieșit de acolo cu un fel de liniște pe care n-am mai simțit-o demult”, îmi spune o doamnă din Oradea, care ieșea infrigurata ținându-și strâns nepoțica de mână.

Când orașul e prea mult, muntele e destul

Fie că urci la Cetățile Ponorului, că te lași ud de Cascada Miresei, că te pierzi în Peștera Urșilor sau te ascunzi în bezna de la Vadu Crișului, un lucru e clar: răcoarea nu e doar o chestiune de temperatură. E o emoție, un loc, o reîntoarcere.

„Când ne întoarcem din Apuseni, nu doar că suntem mai odihniți, dar parcă vedem viața altfel. Mai simplu, mai curat, mai liniștit”, concluzionează o familie din Oradea, aflată la a patra vacanță în zonă.

„Noi mergem în Apuseni nu doar ca să scăpăm de căldură. Mergem ca să ne regăsim un pic”, spune o familie din Oradea, cu rucsacurile prăfuite și sufletele ușurate, pe care am intalnit-o pe poteca, care ne ducea spre Groapa de la Ruginoasa, un alt traseu spectaculos din Muntii Apuseni, despre care o sa va vorbim alta data.

Pentru orădeni, Munții Apuseni nu înseamnă doar munte. Înseamnă răgaz, reconectare și evadare autentică. Când orașul fierbe, muntele respiră – și ne cheamă.