Conform statisticilor oficiale, în cel de-al doilea trimestru al acestui an România a înregistrat o creștere economică de 5,7%, procentaj care situează țara noastră pe primul loc în Uniunea Europeană. În ciuda acestei evaluări optimiste, alte statistici, la fel de oficiale, menționează că aproape patru români din zece trăiesc foarte aproape de pragul sărăciei.

În urmă cu două luni, pe 17 august, premierul Tudose ne-a anunțat cu „justificată mândrie patriotică“, după cum se spunea cândva, că „Institutul Naţional de Statistică a anunţat astăzi că România are o creştere economică de 5,9% în trimestrul II din 2017, peste cifra de 5,7% din trimestrul I din 2017. Este o creştere economică solidă, care provine din mărirea puternică a producţiei industriale cu 8% şi din servicii. O contribuţie însemnată vine şi din sectoarele cu valoare adăugată medie şi mare, precum high tech“. În plus Mihai Tudose a mai susținut că „în primele şapte luni ale acestui an nivelul mediu al încrederii în economie a fost de 105,1 puncte, în creştere semnificativă faţă de 103,2 puncte, în perioada corespunzătoare din anul 2016. Sunt rezultate bune, care confirmă că România se află pe un trend pozitiv, pe care vrem să-l menţinem“. Pornind de la această poziție oficială, se impune o întrebare de bun-simț: dacă teoretic stăm atât de bine, de ce practic ne merge atât de rău?

Afară-i vopsit gardul…

Entuziasmul și optimismul afișate de către premierul Mihai Tudose au fost spulberate două luni mai târziu, când statisticile Comisiei Europene ne-au readus cu picioarele pe pământ. Pe 16 octombrie, conform datelor oferite de Oficiul European de Statistică – Eurostat, aproximativ 40% din populația României sunt expuse riscului de sărăcie şi excluziune socială. Categoria cea mai vulnerabilă este cea a tinerilor de sub 18 ani, unde acest procentaj este de 49,2%. În ceea ce privește repartiția pe sexe, la acest risc sunt expuse 39,8% din femei şi 37,8% din bărbaţi. În rândul persoanelor de peste 65 de ani, 34% trăiesc la limita sărăciei. Cei mai vulnerabili în fața acestui risc sunt însă șomerii, cu un procentaj de 73,5%. Cel mai trist pentru noi este faptul că, în conformitate cu Eurostat, sărăcia și riscul de marginalizare socială din România ating un nivel cu peste 15% mai mare decât media europeană. Singurii care stau mai rău decât noi sunt bulgarii, unde procentajul sărăciei depășește cu puțin 40%. Un pic mai bine decât noi, dar tot mult sub media europeană, stau grecii, unde săracii reprezintă 35,6% din populație. La capătul celălalt al „scalei sărăciei“, cu cele mai reduse niveluri de sărăcie și excluziune socială, se află Cehia (13,3%) și Finlanda, Danemarca plus Olanda (mai puțin de 17%). De fapt, efectele crizei economice din ultimii ani încă se mai resimt în statele Uniunii Europene, unde peste 117,5 milioane de persoane se confruntă cu un viitor nesigur.

Angajați, dar tot săraci

În programele politice ale tuturor partidelor care s-au perindat pe la guvernare, se promit măriri de salarii, unele mai mari și mai gogonate decât celelalte. Aproape mereu este vorba despre „bugetari“, așadar, angajați ai unor instituții de stat. Totuși, în România, probabil la fel ca în celelalte țări aflate la un nivel economic apropiat de al nostru, nici măcar existența unui loc de muncă nu este un scut care te poate apăra de fantoma sărăciei. Conform statisticilor oficiale, cei mai săraci salariați sunt cei care lucrează cu jumătate de normă. Iar la noi aceștia compun 59,4% din forța de muncă din România. În ciuda acestui procentaj majoritar, toți aceștia primesc un salariu de patru ori mai mic decât media europeană. Cam la fel stau lucrurile și în privința angajaților full time din România: 14,7% din acești salariați sunt săraci, în timp ce media europeană a „săracilor full time“ este de 7,8%. Marea noastră problemă este că majoritatea celor care trăiesc la limita supraviețuirii lucrează în mediul privat. Conform Oficiului European de Statistică – Eurostat, 1,2 milioane de salariați români sunt remunerați cu salariul minim pe economie, dar numai 10% din aceștia sunt bugetari, angajați la stat. Dintotdeauna, locuitorii din mediul rural au fost cei mai vulnerabili în fața sărăciei. Iar exact asta se întâmplă acum. Datele raportului Eurostat au fost confirmate de Institutul pentru Politici Sociale şi Administrative şi al Asociaţiei Asistenţilor Sociali din România, care afirmă că 535 de comune din țara noastră au un grad de sărăcie mult peste medie, iar numărul persoanelor marginalizate este de 427.046 persoane. În schimb, pentru ajutorarea tuturor acestor necăjiți nu există decât 292 de asistenți sociali, cifră care nu reprezintă decât 20% din personalul necesar.

Barometru

Un studiu al Institutului Naţional de Statistică (INS), publicat pe 29 noiembrie 2016, arată că sărăcia din România este într-o continuă creştere. În 2015, rata sărăciei relative din țara noastră a fost de 25,4%. Transformat în cifre, acest procentaj reprezintă cinci milioane de persoane. În mod ciudat și dincolo de orice logică a gândirii economice, aceste procente dramatice apar exact acum, când, de câțiva ani buni, ni se tot spune că țara noastră cunoaște o creștere economică deosebit de dinamică, văzută ca fiind cea mai mare din UE. În general, starea de sărăcie poate fi considerată o chestiune de apreciere pur subiectivă. Iar asta, cu atât mai mult în cazul nostru, al românilor, care suntem obișnuiți să ne văicărim de orice, inclusiv de o sărăcie provenită, de cele mai multe ori, din invidia față de bunăstarea celor din jur. Institutul Național de Statistică trece dincolo de acest subiectivism și măsoară gradul de sărăcie luând în calcul și ținând cont doar de realitatea rece și obiectivă a cifrelor. Atunci când calculează pragul sărăciei, INS stabilește rata sărăciei ca fiind raportul dintre veniturile populației cel mai bine plătite și ale celor care primesc cele mai scăzute venituri aflate la limita veniturilor minime încasate în economia națională. Din punct de vedere strict tehnic, rata sărăciei relative reprezintă ponderea persoanelor sărace (care au un venit disponibil pe adult mai mic decât pragul stabilit la nivelul de 60% din mediana veniturilor disponibile, în totalul populației). Estimată pe baza veniturilor totale disponibile și scăzând contravaloarea consumului din resurse proprii, rata sărăciei relative din România a fost în 2015 de 25,4%.

Urmărind dinamica sărăciei în ultimii ani, INS a stabilit că între 2011 și 2015 rata sărăciei, estimată în raport cu pragul stabilit în funcție de nivelul și distribuția veniturilor, a crescut de la 22,9% la 25,4%. Totodată, studiul INS pune în evidență și faptul că rata cea mai înaltă a sărăciei se înregistrează printre copiii și tinerii de până în 18 ani: două cincimi din aceștia trăiesc sub pragul de sărăcie, procentaj mult dincolo de nivelurile corespunzătoare înregistrate în cazul adulților. În această privință, creșterea din 2015 raportată la cea din 2012 a fost de 4,8%. Nici tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18 și 24 de ani nu le-a mers mai bine. În 2012, procentajul persoanelor defavorizate din această categorie a fost de 5,6%. Trei ani mai târziu, în 2015, procentajul tinerilor afectați de sărăcie a urcat la peste 30%. În schimb, populația vârstnică (65 de ani și peste) este afectată într-o măsură mai redusă de sărăcie: în cazul lor, doar unul din cinci trăieşte în condiții precare, conform mediei înregistrate pe ansamblul întregii populații. Cu toate astea, și rata sărăciei în rândul acestei categorii de vârstă a crescut, în doar trei ani – între 2012 și 2015 – cu 4,9%.

Geografia necăjiților

După cum presa a avertizat de foarte multe ori, iar viața de zi cu zi o demonstrează cu vârf și îndesat, sărăcia din țara noastră lovește diferențiat în raport cu poziția geografică a fiecărei zone în parte. Conform datelor INS, care fac raportarea la regiunea București-Ilfov, în 2015 rata sărăciei a fost de aproape șase ori mai mare în regiunea Nord-Est, de peste cinci ori mai mare în regiunile Sud-Est, Sud-Vest Oltenia și Sud Muntenia. Concret, ratele cele mai înalte ale sărăciei s-au înregistrat în regiunile Nord-Est (35,9%), Sud-Est și Sud-Vest Oltenia (32,1%). În schimb, în același an, în zona București-Ilfov, procentajul celor care trăiesc aproape de limita sărăciei a fost de numai 5,9%. Totuși, raportat la 2012, coeficientul de sărăcie din anul 2015 a înregistrat o creștere în aproape toate regiunile. Iar creșterile cele mai mari au fost cele din regiunile Sud Muntenia (8,5 la sută) și Nord-Est (4,2 la sută). Totuși, în ciuda acestor cifre alarmante, fenomenul de sărăcire a populației nu este unul chiar generalizat: spre deosebire de celelalte, în regiunea Vest procentajul de sărăcie a scăzut cu 6,2%.

Bineînțeles că situația este și mai dramatică în cazul șomerilor: unul din doi este sărac și foarte sărac. În această categorie, două treimi din bărbații șomeri au cea mai grea situație, în timp ce doar o treime din femeile șomere trăiesc sub pragul sărăciei. Prezența în familii a unuia sau mai multor copii este încă un factor care duce la accentuarea stării de sărăcie. Conform INS, sărăcia în cazul familiilor care au copii în îngrijire este de 31,7%, în timp ce doar 17,2% din familiile fără copii sunt afectate de acest fenomen. La fel de complicată este și situația familiilor monoparentale: 38,7% din acestea trăiesc în sărăcie.

Statistica mai arată un lucru îngrijorător, pe care analiștii de la KeysFin l-au semnalat încă din anii trecuți: România se enclavizează economic, iar sărăcia devine, astfel, tot mai prezentă în mediul rural. Analiștii economici, inclusiv cei din străinătate, au avertizat că, pornind de la această evoluție economică diferențiată, este foarte posibil să asistăm la un fel de „enclavizare“ a țării. Specializați în studierea evoluțiilor economiei, analiştii de la KeysFin au tras un semnal de alarmă privitor la această situație: „Avertizam, în trecut, despre faptul că România se dezvoltă cu trei viteze, una dată de regiunile dinamice, precum București-Ilfov, Timiș – Arad și Constanța, o a doua, ceva mai lentă, dată de businessurile construite în zone precum Brașov, Cluj, Argeș și Galați, dar și o a treia, extrem de slabă, în fapt o adevărată frână pe care o pun zonele monoindustriale, precum cele din Moldova, Oltenia, Bărăgan. Acestea au devenit adevărate enclave de sărăcie, în care businessul stagnează, iar forța de muncă nu are nicio altă șansă decât să migreze către zonele cu potențial“.

Risipitori

De când lumea și pământul, oamenii își împart veniturile obținute conform unor priorități valabile pentru toți: cheltuieli pentru alimentație, pentru o locuință cât mai bună și cele pentru achiziționarea unor articole care au legătură cu o viață cât mai confortabilă, atât la nivel personal, cât și pentru familie. Bineînțeles că la acestea se adaugă banii pentru taxe și impozite. Din toate acestea, cea mai mare parte a cheltuielilor, circa 72%, sunt legate de mâncare. De fapt, alimentația este unul dintre factorii care descriu gradul de civilizație al unei comunități. Totuși, la fel de important este și ceea ce facem cu mâncarea. Ei bine, în ciuda faptului că ne văităm de sărăcie, tot noi suntem cei care aruncă la gunoi o cantitate imensă de alimente. Concret, circa 10% din ceea ce cumpărăm din magazine și piețe ajunge la ghenă, iar de acolo în gropile de gunoi. Anul trecut, Ministerul român al Agriculturii a transmis, la solicitarea Agerpres, o serie de informații conform cărora cei care risipesc mai mult de 10% din alimente sunt cei care își fac aprovizionarea preponderent din lanțurile de supermarketuri ori de la hipermarketuri. Acestora li se adaugă cei care se aprovizionează din magazinele mai mici, din piețe ori din gospodăriile proprii sau de la țară. Conform Ministerului Agriculturii, în țara noastră, „pe grupe de vârstă, tinerii sub 35 de ani risipesc cel mai mult dintre toate categoriile de consumatori. Mărimea familiilor conduce la creșterea risipei, iar familiile cu copii minori au un nivel mai crescut al risipei. Raportat la venitul familial, se confirmă corelația nivelului mediu național cu resursele financiare existente, acesta variind de la simplu la dublu, respectiv un nivel de risipă de 6,9%. Acesta este corelat cu venituri sub 1.500 lei (circa 330 euro), iar un nivel de risipă de 14,4% este corelat cu venituri de peste 3.500 lei (770 euro)“. Din aceleași informații oferite de Ministerul Agriculturii, rezultă că „absolvenții de studii universitare aruncă cea mai multă mâncare, respectiv 13,2%. Astfel, dacă s-ar face un portret al persoanei care face cea mai mare risipă alimentară, ar reieși că aceasta are sub 35 de ani, locuiește la oraș, are studii superioare, își face cumpărăturile la supermarket și are un salariu peste medie“. Iar în ceea ce privește cantitatea de mâncare aruncată, datele arată că, săptămânal, o gospodărie medie, compusă din trei membri, din mediul urban, aruncă, în medie, 0,83 kilograme. Sunt și cazuri de gospodării care aruncă și peste două kilograme de mâncare. Altceva este cu totul neașteptat: conform Planului Național de Gestiune a Deșeurilor, realizat de Ministerul Mediului, gospodăriile generează mai multe deșeuri alimentare decât industria prelucrătoare, comercianții și hotelurile la un loc. Cele mai recente date arată că gospodăriile produc circa 1,7 milioane de tone deșeuri alimentare, în timp ce sectoarele enumerate produc doar cu puțin peste un milion de tone.

Venituri inegale

Fără niciun fel de conotație fals politică legată de „lupta de clasă“ ori altceva asemănător, statisticile Eurosat analizează și problema inegalității veniturilor, care duce, automat, la inegalitatea nivelului de trai a românilor. Iar aceste statistici scot la iveală o altă situație îngrijorătoare: „În România, cei mai bogați 20% din cetățeni au venituri de 7,2 ori mai mari decât cei mai săraci 20%, în condițiile în care în țările UE acest raport este de 5,2. Analizând datele privitoare la anul 2015, Institutul Național de Statistică analizează și raportul dintre veniturile realizate și cheltuielile curente ale românilor. Astfel, în cursul anului 2015, o persoană obișnuită a avut, în medie, venituri de circa 224 euro, iar cheltuielile sale au fost de 196 euro. Iar la nivelul unei gospodării medii, veniturile au fost, în medie, de circa 579 euro, în timp ce cheltuielile reprezintă 522 euro“. Bineînțeles că acest raport variază în raport cu dezvoltarea economică din care provine și unde trăiește omul cu pricina.