Nefericirea a hotărât destinul lui Anton Holban. Mort la 35 de ani (1902-1937) în urma unei operaţii nereuşite, Holban a apucat să scrie patru romane, câteva nuvele şi numeroase articole şi studii, dintre care cel despre Proust e, negreşit, cel mai important. Dar toate, inclusiv împlinirile literare, i-au venit greu, în chinuri efective, fără a li se recunoaşte valoarea adevărată.
La fel s-a petrecut şi viaţa sa, ca fiu al unei căsnicii nepotrivite ale cărei tensiuni şi chiar violenţe i-au marcat copilaria şi adolescenţa. Mama lui Holban era sora lui E. Lovinescu, fiinţă aleasă, cultivată şi delicată, iar tatăl, un suflet cazon în apucături şi comportament. De soarta copilului (părinţii au divorţat când viitorul scriitor avea zece ani) s-a îngrijit bunicul. Şi-a terminat facultatea de litere (cu specialitatea limba franceză) la Bucureşti, dar n-a izbutit să câştige concursul pentru bursa pentru Şcoala Normală Superioară din Paris. Au urmat ani de profesorat prin licee de provincie (Constanţa, Galaţi), în 1931 e transferat la liceul monahal Cernica, apoi, în 1934, la Seminarul Central Bucureşti, pentru ca în 1937 să dispară.
Şi viaţa lui sentimentală e una marcată de nefericire. Prietena din anii studenţiei (prototipul Irinei din romanul O moarte care nu dovedeşte nimic) îl părăseşte peste câţiva ani, căsătorindu-se cu un magistrat, căsătoria contractată de Holban în 1931, parcă în condiţii de clandestinitate, e desfăcută în 1932, o altă amiciţie sentimentală, în 1935, se încheie, tragic, prin moartea scriitorului.
Deliciile acestei vieţi înghesuite şi marcate de amărăciune le constituiau pasiunea pentru muzică, prietenia, călătoria în ţară şi străinatate. Se afunda în ele cu voluptate, ştiind, cu grele sacrificii, să şi le ocrotească. E probabil ca eşecurile sale sentimentale să se fi datorat acestor pasiuni, de dragul cărora sacrifica totul. Fusese un om dificil, cu prietenii puţine, torturat de manii şi tabieturi, pe deasupra şi suspicios.
A început să scrie, în anii liceului, poezie. Şi numai decizia lui E. Lovinescu, unchiul său, l-a salvat de ridicolul debutului cu o proastă plachetă de versuri. Student fiind, în 1923 devine membru al cenaclului „Sburătorul” , debutează cu articole, în 1924, în Mişcarea literară, i se joacă, în 1930, o piesă autobiografică imatură, care înregistrează un eşec total (numai cinci spectacole). În 1937 publică, pe spezele sale, romanul O moarte care nu dovedeşte nimic, destul de bine primit (cea mai bună cronică a fost aceea a lui Eugen Ionescu). Dar, în 1932, Parada dascălilor îi aduce o receptare unanim elogioasă, de care sufletul neliniştit al tânărului scriitor avea nevoie. Cucereşte, în sfârşit, notorietatea, fiind – de aceea? în 1934, conferenţiar la simpozionul grupării „Criterion” cu o apreciată prelegere despre Proust. Apoi, în 1934, publică, la o editură ardeleană obscură, romanul Ioana, e primit un an mai târziu în Societatea Scriitorilor, i se acordă un premiu pentru proză al S.S.R., publică o nuvelă şi un studiu în prestigioasa Revistă a Fundaţiilor Regale, câştigă prietenia unor scriitori colegi de generaţie (Eliade, Sebastian, Şuluţiu, Jebeleanu).
Şi când totul anunţa consolidare literară, moare înainte de vreme, lăsând în manuscris proza şi publicistica de apariţia cărora s-au îngrijit prietenii şi posteritatea. Merita. Pentru că opera sa e realmente foarte importantă.
sursa: Zigu Ornea, Polifonii: Cronică literară, Polirom, 2001
