Astăzi, citind niște comentarii ale unor „nostalgici”, am avut o revelație:
În perioada comunistă, duplicitatea, minciunile, ipocrizia, totul justifica încălcarea, ocolirea, nerespectarea legilor și adesea chiar a regulilor morale. Foarte puțini au fost cei care au protestat deschis și au spus de ce unele legi nu sunt juste și nu trebuie respectate – disidenții, extrem de rari în România.
Unii oameni au făcut parte din profitorii regimului – tata îmi povestea despre participarea lui indirectă la procesul de colectivizare forțată; era șofer, tânăr, înalt și cu statură atletică, așa că de câteva ori a fost trimis să însoțească echipele de propagandiști de la oraș. Așa a văzut și a aflat că la sate, „săracul” satului (cineva căruia nu-i prea plăcea munca, care se considera victima celor mai bogați ca el – pentru că nu voiau să împartă cu el roadele muncii lor, care era mai arțăgos și mai vocal), era pus de comuniști să fie șeful satului. De frica de mai rău, în general sătenii acceptau situația și foarte puțini aveau curajul de a se împotrivi și de a-și asuma riscul deportării, arestării sau doar al unei bătăi soră cu moartea. „Capul plecat, sabia nu-l taie.”, nu-i așa? Doar că îi trebuie mult timp gâtului să-și revină, pentru ca omul să-și ridice fruntea și să privească iarăși înainte cu curaj.
Mulți – marea majoritate – erau doar ignoranți, fricoși, lipsiți de perspectivă, de părerea că este „Rău cu rău, dar mai rău fără rău.”. Așa că suportau multe, deși în capul lor, în familie sau în barbă mormăiau mereu, criticând regimul, condițiile sau pe Ceaușescu. În această categorie mă includ și pe mine – născută și crescută în comunism, cu prea puține informații despre România interbelică sau desrpre restul lumii, fără rude în străinătate și aproape fără rude în afara Bucureștiului, cu niște părinți care au acționat ca niște panouri de protecție în jurul meu, m-am maturizat greu și am început să deschid ochii doar după ce am terminat facultatea și am plecat de acasă. Nu mă scuz, dar recunosc că nu am acționat, că nu am protestat public și că nu am contribuit cu nimic la căderea comunismului și îmi pare teribil de rău că nu am fost mai curajoasă.
Să revin însă la povestea cu (ne)respectarea legii în comunism. Acasă ai mei mi-au arătat că munca aduce venituri (n-au fost membri de partid, nu aveau avantaje gen prime, promovări, casă oferită gratis etc.). Tot ei m-au învățat regulile de bază în viață – azi pot fi denumite cele „10 porunci”. Ceea ce nu înseamnă că ocazional nu le-am încălcat, deși nu în mod sistematic.
Să povestesc despre episodul cu furatul – că tot se spune că în comunism toată lumea avea bani, avea un loc de muncă și „frigiderul și cămara pline”. Eram la Brașov, unde toate alimentele de bază erau pe cartelă, iar eu nu puteam cumpăra mai nimic de mâncare, pentru că nu am vrut să renunț la buletinul de București și nici nu eram și nu sunt ceea ce se numește un om „descurcăreț”. Așa că trăiam 2 săptămâni cu ce reușea să adune mama pentru mine într-o sacoșă (2 pâini, un pachet de unt, câteva ouă, eventual câteva șnițele sau un borcan cu mâncare gătită). De la fabrică periodic eram trimiși la munci agricole. Într-o zi am ajuns pe un câmp de cartofi, scoși din pământ, pe care trebuia să-i culegem, să-i punem în saci și să-i urcăm într-o remorcă de camion. Colegii mei își umpleau sacoșe întregi de cartofi. La un moment dat am cedat și, pentru că nu umblam cu sacoșe în geantă, am pus 2 cartofi direct în geantă. De ce, nici acum nu știu. Ori sub presiunea grupului, ori pentru că acasă nu aveam cartofi, ori pentru că alesesem doi cartofi de dimensiune egală, aproape perfecți ca formă. La plecarea spre casă (transportul era asigurat de la fabrică la câmp, dar de la câmp acasă fiecare se descurca cum putea) am pornit pe jos, pe șosea – eram la vreo 2 km distanță de oraș, Toată șoseaua era plină de patrule de jandarmi, cu rolul de a împiedica furtul cartofilor de pe câmp. Eu aveam doi cartofi în geantă și un imbold major de a mă duce la prima patrulă să-i declar. Nu știu ce simțeau cei cu sacoșele de 5-10 kg, dar pentru mine cei doi cartofi au fost grei ca 2 tone de remușcări.
Ne(respectarea) legii este o alegere pe care o face fiecare. Desigur, fiecare își găsește scuze, justificări, condiții atenuante și circumstanțe care par să anuleze eventuala vină, atunci când decide să încalce legile. Unii se uită în oglindă și învață dintr-o experiență, că doar numeni nu este perfect sau scutit de ispite, încercări și greșeli. Alții doar se bucură că au scăpat fără să fie observați sau prinși și continuă în aceeași direcție. Iar unii se laudă și adoptă încălcarea legilor (legale și morale) ca un stil de viață de succes. Fiecare alege ce face în viață și fiecare ar trebui să-și asume consecințele. Din nefericire, consecințele nu țin doar de sistemul de justiție, așa bun sau rău cum este văzut de oameni. Consecințele sunt determinate de percepția societății față de (ne)respectarea legii.
Dacă mai călătorește cineva cu autobuzul, ce poate spune despre reacția călătorilor, atunci când se suie controlorii și este găsită o persoană care nu a plătit contravaloarea călătoriei? Dacă cineva are o funcție publică, prin care își „rotunjește” averea, de ce unii spun: „ A furat, dar a și făcut!”, așa că îl votează din nou, chiar candidând din închisoare? Dacă cineva face o reclamație pentru că i s-a încărcat nota de plată la restaurant, dar când merge spre casă trece pe roșu fără nicio ezitare, cum se numește persoana respectivă? Dacă un părinte intervine la școală pentru a rezolva problema copilului cu un alt copil, de pe o poziție de forță, ce va învăța copilul? Și lista întrebărilor poate continua.
Eu la cursuri fac un exercițiu de auto-cunoaștere, despre integritate. Surpriza pe care o au cursanții este să-și dea seama că între teorie și practică este o mare diferență și în cazul respectării legilor și a comportamentelor și relațiilor în societate. Și că mulți una declară și alta fac.
Cred că „omul nou” promovat de politica ceaușistă trebuie să dispară din noi. Prin auto-cunoaștere și exerciții repetate în mod sistematic. Nu este ușor, dar nici imposibil!
Facem o asociație „Pro integritate de bună voie”?