Se frânge cerul în stropi de argint,
Cu sufletul alb atârnă o lună,
Albe zăbrele se aștern pe pământ,
Un vânt nebun îi cântă în strună.
Pustie și rece-i urgia pe-afară,
Păsări și oameni se-ascund pe la
case,
O beznă se întinde ca o gheară
Și iarna-ți aleargă prin oase.
Din bolta-cenușă se-mprăștie umbre,
Un viscol prin aer dospește
Și mantia albă se-așterne în tumbe,
Iar flacăra lunii abia mai clipește.
