Cum e să te gândești la un concediu în Grecia și să ajungi în
Norvegia? Foarte tare!:) Planurile inițiale de concediu, nu foarte
clar conturate de altfel, erau să facem un concediu în Grecia:
puțină plajă, puțină biță, o vizită pe la câte o urmă a trecutului
elen... chestii obișnuite. Pe la sfârșitul lui iunie am fost
întrebați dacă nu vrem să vizităm Norvegia alături de un alt cuplu
drag nouă. Cum să vă explic eu acum: am o cutiuță acolo undeva în
mine, în care am îngrămădit niște vise de a vizita anumite locuri,
de a face anumite lucruri, undeva, cândva, când s-o ivi momentul.
Spun vise, pentru că nu sunt intenții bine definite, sunt mai
degrabă dorințe vagi apărute în urma lecturării unui articol sau a
unei cărți, a unei povești cu cineva, a unor imagini, etc. Din când
în când, absolut aleator și fără a face conștient ceva pentru a
transforma unul din aceste vise in realitate, apare o cheiță care
deschide cutia și mai lasă câte un vis să evadeze și să se
întâmple. Așa a fost și cu concediul de anul acesta. Doar că au
evadat două vise: unul Norvegia și al doilea de a călători într-o
autorulotă. :D
Pe la mijlocul lui septembrie am pornit din Suedia într-o
autorulotă înspre Norvegia. Am luat-o înspre nord până la Geineger,
am coborât încet până la Kjerag si apoi ne-am întors în Suedia.
Autorulota închiriată era un model mai vechi, dar exceptând faptul
că avea o fisură la ceva țeavă, motiv pentru care pierdeam apa pe
drum (lucru pe care l-am descoperit a doua zi), și-a facut bine
treaba. Asta și datorită iubitului meu care a condus-o exemplar, în
ciuda faptului că avea o lățime de peste 2 m și lungime de 6m+, iar
drumurile pe care am circulat erau foarte înguste, cu o singură
bandă, (într-o parte aveam stânca în cealalată hăul), iar tirurile
circulau cu o viteză de speriat în condițiile date.
Deci ne-am pornit la drum din Suedia. Aveam de străbătut vreo
800 de km până la Trollstigen- Drumul Trolilor. După o zi de mers
pe drum în care ne-am oprit doar ca să mâncăm la câte un rastplatz,
să facem câte o poză pe ici colo sau să alimentăm mașina cu
motorină și pe noi cu câte o cafea, am ajuns pe la 21.15 minute, pe
ploaie, în Trollveggen camping. Recepția închisă de 15 minute, dar
oameni de treabă, ne-au spus că ne putem caza unde găsim loc și ne
vedem dimineață. Zis și făcut! Ne-am căutat un loc, ne-am făcut
repede ceva de mâncare, am mai stat la o poveste scurtă, îndulcită
de un pahar de vin și ne-am pus la somn.
Dimineața, când am ieșit din mașină să merg la duș am rămas cu
gura căscată: campingul era înconjurat de munți, care mi se păreau
foarte înalți pentru simplul motiv că erau foarte aproape. Ce m-a
impresionat și mai tare era faptul că datorită dansului norilor:
când sus, când jos, când se deschideau în stânga când în dreapta,
peisajul era mereu în schimbare. În cele două ore, cât ne-a luat să
facem duș, să mâncăm, să ne bem liniștiți cafeaua și să ne pregătim
de plecare (eram totuși în concediu :D) peisajul din jurul nostru
era mereu altul: acum vedeam doar căbănuțele de lemn acoperite cu
iarbă, de la capătul aleii, mai târziu piscul înalt al muntelui din
dreapta, ca apoi să vedem întreg versantul din stânga
campingului....
Am plecat încărcată de entuziasm și încă sub efectul
halucinant al peisajului acestui camping și în vreo câțiva
kilometri de drum printre munți îmbrăcați în haine tomnatice
(roșiatice-aurii-maronii-verzui) am ajuns în Trollstigen Camping &
Gjestegard, unde troli de tot felul ne-au întâmpinat veseli,
îmbiindu-ne să le facem fotografii, să cumpărăm înghețată sau
suveniruri.
De aici și până în parcarea de la baza Trollstigen - Drumul
Trolilor (mulți români îi spun Transfăgărășanul Norvegiei) nu a mai
fost mult. Zeci de turiști se minunau de platoul ce se deschidea în
fața lor. Trollstigen e un drum șerpuit, îngust, cu multe curbe în
ac de păr, înclinat și care trece în calea lui până în vârf peste
două cascade ( noi l-am străbătut de la bază înspre vârf și ne-a
impresionat, dar cred că cei care l-au parcurs invers au avut
nivelul de adrenalină super high datorită adâncimii văii care se
deschidea în fața lor ). A urmat din nou secțiunea de căscat gura
și ochii :D și de făcut poze.
Ca să facem puțină mișcare (să ne dezmorțim mușchii după ziua
precedentă pe care am petrecut-o mai mult în mașină), am ales să
parcurgem unul din traseele indicate pe tăblița din parcare. Am
spus că 1.5 km e prea puțin, hai să-l facem pe cel roșu de 2,3 km,
asta pe considerentul că e un traseu care se termină exact unde a
început.
Dar n-a fost așa, traseul ales de noi, avea o bifurcație la un
moment dat, și varianta aleasă de noi te ducea până sus, unde se
termina Trollstigen-ul. Plini de entuziasm și dornici de mișcare și
puțină adrenalină, ne-am dat seama de acest lucru abia pe la
mijlocul drumului. :) Traseul a fost foarte frumos! La început
drumul era o potecă îngustă și șerpuitoare printre copăcei, cu
trecere peste un râu, pe un podeț de lemn mișcător :). A continuat
apoi printre bolovani și pietre căzute de pe stâncă, pentru ca apoi
să devină o potecuță greu vizibilă care urca încet, uneori abrupt,
înspre apele învolburate ale cascadei Stigfossen (cea mai mare și
mai spectaculoasă cascadă de pe Trollstigen). S-a despărțit apoi de
albul spumegând al cascadei, urcând pe niște trepte săpate în
stâncă și asigurate cu lanțuri, ca în caz de nevoie să te poți
agăța de ele. La un moment dat s-a intersectat cu drumul asfaltat
și a continuat pe aici o perioda scurtă, până când s-a ascuns din
nou, șerpuitor printre jnepeni, mușchi, tufe de afin și merișoare,
multe stânci căzute, pâraie mărunte. Și a ținut-o tot așa până în
vârf, de unde începeau să se prăvale apele cascadei
Stigfossen.
Pe la mijlocul traseului ne-am dat seama că drumul continuă
până sus, iar mașina e jos. Ne-am împărțit: unii am ales să
continuăm drumul pe jos fermecați de acesta, alții s-au sacrificat
și s-au întors după mașină. Emoțiile trăite de ei urcând Drumul
Trolilor cu curbele lui înguste și foarte strânse într-o mașină
lată, lungă și nu cu foarte mulți cai putere au îndulcit puțin
regretul de a nu urca pe jos.
Ajunși în vârf cu toții, ne-am bucurat ochii cu alte
priveliști tăietoare de suflu. Norvegienii au un simț al
arhitecturii și un respect față de natură pe care nu le-am mai
întâlnit. Cafeneaua care se află în parcarea din vârf, modul în
care e terasată apa râului care se varsă în cascadă, cele 3 terase
construite pentru ca turiștii să se poată bucura de spectacolul
zonei, toaletele (sunt un must, mai ales cea a bărbaților) și
buticurile cu suveniruri au un design care parcă face parte din
peisajul natural. Liniile construcțiilor nu deranjeaza, nu
blochează privirea, sunt atât de firești și de naturale.
Materialele alese și culorile folosite se îmbină perfect cu
peisajul.
Cele 3 terase fie ajung deasupra cascadei Stigfossen sau a
drumului săpat în stâncă, fie îți oferă un spectacol feeric al văii
care se întinde până departe.
Am plecat de aici fermecați, lăsând în urma noastră Drumul
trolilor, Arhiepiscopul, Regele și Regina - cele trei piscuri care
se înalță în partea dreaptă a parcării din vârf, și care rușinoși
abia își arătau fețele printre faldurile norilor.
Drumul a continuat să fie spectaculos prin culoarea pădurilor,
prin semeția stâncilor din care se iveau zeci de cascade, prin
casele cuminți și roșiatice, care se iveau pe ici - colo până la
Valldal unde ne-am întâlnit cu marea. :)
P.s. Va urma! :)
