Nota de plată pentru Green Deal: peste 440 de miliarde de dolari

Încercarea de a înțelege revizuirea complexă propusă de Uniunea Europeană a normelor sale privind ajutoarele de stat – un răspuns parțial la amenințarea concurențială reprezentată de Legea americană de reducere a inflației(IRA), în valoare de 369 de miliarde de dolari – este unul dintre momentele umilitoare pentru contribuabilul european.

„Planul industrial Green Deal pentru era Net-Zero” are o mulțime de idei pentru simplificarea și accelerarea aprobării sprijinului guvernamental pentru companii și sectoare, dar are, de asemenea, multe reguli, cerințe și limite pentru a se asigura că nu există o subvenție gratuită pentru toți.

Cu alte cuvinte, politica industrială, dată la o parte ca o relicvă în perioada de glorie a globalizării, a revenit ca o problemă fierbinte.

Dar a cui este politica industrială? În mod previzibil, Parisul și Berlinul sunt cele mai dornice să favorizeze marile proiecte și marile companii. Vecinii lor mai mici sunt mai puțin încântați.

Prinsă la mijloc se află Comisia Europeană, relatează Bloomberg, unde șefa antitrust Margrethe Vestager încearcă să mulțumească pe toată lumea. Vestager trebuie să treacă de la a fi șefa executării pieței unice – împiedicând Alstom și Siemens să fuzioneze, ținând în frâu Big Tech – la a îndoi temporar propriile reguli de dragul economiei naționale post-Covid.

Toate acestea par a fi una dintre acele lupte politice obscure de la Bruxelles care nu fac decât să împiedice UE. Pentru a găsi un teren comun este nevoie de cel puțin o lună.

Cele 27 de state membre ale UE nici măcar nu se pot pune de acord dacă IRA are nevoie de o ripostă, țări precum Irlanda și Finlanda susținând, în schimb, un compromis amical cu administrația Biden și un accent pe reducerea birocrației la nivel național.

Țările „frugale”, precum Olanda, se opun alocării de noi fonduri pentru rezolvarea problemei, având în vedere că fondurile de redresare Covid încă nu au fost cheltuite în totalitate.

Subvențiile ecologice ale lui Biden, care favorizează producătorii interni, ar trebui să servească drept semnal de alarmă geopolitică. UE este deja bântuită de deceniul său pierdut din anii 2010 în ceea ce privește creșterea economică, decalajul tehnologic și dependențele față de China și Rusia, dezvăluite de dubla lovitură a Covid-19 și invazia Ucrainei.

Dacă adăugăm nevoile globale de investiții ale tranziției ecologice – o creștere de treizeci de ori a stocului de vehicule electrice, o creștere exponențială a capacității de fabricare a bateriilor și o triplare a investițiilor în sectorul energetic, este clar că Europa are nevoie de investiții uriașe pentru a recupera timpul pierdut și, în același timp, pentru a ține pasul cu SUA și China.

Și, în timp ce normele de subvenționare din SUA par încă mai simple, strategii Barclays estimează că propunerile UE ar putea depăși cheltuielile de decarbonizare de 440 de miliarde de dolari ale americanilor în următorul deceniu.

Economistul Tommaso Valleti, care a lucrat anterior cu Vestager, avertizează că UE ar trebui să fie „foarte atentă” să nu piardă beneficiile unei piețe unice bazate pe reguli, în care țările mari cu cele mai adânci buzunare nu își pot subvenționa liber vecinii mai mici.

Va fi mai ușor de spus decât de făcut. Franța și Germania reprezintă până la 80% din ajutoarele de stat extraordinare aprobate începând cu martie 2022. Pentru a contribui la asigurarea unor condiții de concurență echitabile, poate că ideea unei noi finanțări prin intermediul unui „fond european de suveranitate” va deveni mai atractivă.

Sau, o mult așteptată uniune a piețelor de capital pentru a închega mai bine cele 27 de piețe financiare fragmentate ale UE.

Dincolo de arta fină a cheltuirii ajutoarelor verzi, există o întrebare mai importantă: poate UE să treacă dincolo de compromisurile de la nivel național și să definească o politică industrială de succes la nivelul întregului bloc?

National