O scena de o violenta halucinanta deschide paginile acestei
carti. Istria. Locuitorii unui sat istro-roman, comunitate din care
fac parte preadolescenta Ena si familia ei, sint ridicati, intr-o
noapte, de un comando sirbesc, care-i transporta intr-o zona
carstica, unde sint impuscati si/sau impinsi in crevasele abisale
ale locului. Erau anii cind armata lui Tito trecuse la purificari
etnice, recurgind la metode asemanatoare cu cele ale fostului
ocupant.
Intre Ena si Filip, ofiterul titoist, seful comandoului
ucigas, dar si salvatorul fetei, se dezlantuie o iubire
ravasitoare, in care victima si calaul traverseaza, dupa terminarea
razboiului, imbratisati sau macinati de strigate si despartiri,
drama comunitatilor din sud-estul european.
Exodul oamenilor de oriunde spre lagarele de refugiati din Europa,
incercind sa scape de tavalugul „vremurilor noi”, destinele celor
din spatele sirmelor ghimpate, care decid ca si-au gasit acolo
caminul, pun impreuna toate personajele romanului intr-o
constructie ce nu-si gaseste analog in proza romaneasca actuala.
.....................„Poemele din volumul de fata sint rezultatul unei introspectii
lirice urmind firul rosu al existentei mele, sint rezultatul
zbaterilor mele launtrice privite din perspectiva unei poetici
mature.
Ochi haituiti de tradare este un titlu inspirat de
locul meu de munca; sint referent cultural sportiv la ANR
Bihor-Salaj din 1990. Ochii orbilor, haituiti de tradarile sortii,
duc lumina interioara spre virful degetelor si ii ajuta sa citeasca
in Braille paginile destinate doar vazatorilor. Acesti ochi ma
urmaresc de 25 de ani, de cind le sint salariat si prieten.
Domniile lor au o parte din vina care a dus la scrierea acestui
volum. Cealalta parte revine plaiurilor mele natale, Petidului meu
drag, si experientelor citadine de mai tirziu, experiente care m-au
condus spre cea mai extraordinara descoperire: terapia sufleteasca
daruita de cuvinte si prin cuvinte. In concluzie, de scrierea
acestui volum se fac vinovati: viata, muza si pegasul.” (Gheorghe
Vidican)
„Poezia lui Gheorghe Vidican nedumereste si deruteaza.
Expresie a unui sentimental reprimat, pare ca nu vrea sa dezvaluie
limpede ceva, pentru ca ea insasi nu stie ce sa dezvaluie din lumea
pe care o exploreaza. Tatoneaza. Scriitura poematica suprapune doua
stiluri disjuncte, in palimpsest: unul clar in profunzime, altul
confuz la suprafata. Poemul arata ca desenul naiv, bine conturat in
prima instanta, al unui copil (un vapor, un copac, o pisica), desen
peste care mina suparata si nervoasa a aceluiasi autor a mizgalit
linii dezordonate, pentru ca e nemultumit de tradarea textului sau
pentru a ascunde ce a vrut sa arate sau sa spuna, ca sa nu fie
acuzat de simplitate si directete in exprimare. Sintaxa
suprarealista a disparitatilor e prima vizibila. Desenul din
profunzime nu se vede intotdeauna la prima lectura din cauza
hasurilor. Fluxul imaginilor fulgurante se inregistreaza pe
pelicula versului lung ca o suita de secvente ce se succeda
derutant, reziduuri ale unei realitati sparte in cioburi.
In fata cititorului se perinda halucinant fantasme din lumi
diferite, care trec unele pe linga altele sau se ciocnesc. Daca
spectacolul este nelinistitor sau placut, ramine sa decida
privitorul, in functie de ceea ce vede, de ceea ce simte sau de
ceea ce intelege. Daca intelege. Poezia lui Gheorghe Vidican are
nevoie de un cititor devotat si perseverent.” (Ion Simut)
