Nu poți scrie fără să simți.
Poți așeza cuvintele în rânduri cuminți, poți îmbrăca
frazele în cele mai frumoase haine, dar dacă nu bate în ele o inimă
- rămân goale, ca niște scrisori fără destinatar.
Scrisul adevărat nu se naște din ceea ce știi, ci din
ceea ce te doare, te înalță sau te arde în tăcere. Vine din ce-ai
pierdut și n-ai uitat, din ce-ai primit și n-ai știut să păstrezi,
din ce-ai iubit și te-a învățat să mergi mai departe.
Scrisul nu e o dovadă că știi. E o mărturie că ai
simțit. Când scrii din cunoaștere, textele pot deveni corecte,
ordonate, chiar admirabile, dar când scrii din simțire, ele prind
suflet. Se strecoară în oameni ca o bătaie ușoară în piept, ca o
amintire pe care nu știau că o poartă.
Uneori, scrii ca să nu te frângi. Alteori, ca să spui
„mulțumesc” cuiva care nu te mai poate auzi.
Scrii ca să nu uiți cine ești, ca să-ți aduci aminte de
unde vii. Scrii ca să legi bucăți din tine pe care altfel nu le-ai
mai putea ține laolaltă.
Cuvintele nu se nasc doar din minte, ci din freamătul
mut al unei clipe trăite cu toată ființa.
Dintr-un dor. Dintr-o amintire care înflorește când te
credeai împăcat. Dintr-o întâlnire care te-a schimbat pentru
totdeauna, chiar dacă n-a durat.
Adevăratul scris nu este niciodată doar despre ceilalți.
Este, mai întâi, o formă de vindecare.
De a-ți atinge rănile cu blândețe, până când devin
frumuseți de povestit. Scrisul pune nume pe ce-ai tăcut prea mult,
pe ce-ai ascuns sub zâmbete, pe ce ți-a fost rușine să simți până
la capăt. Este o mângâiere întoarsă în timp. O privire blândă pe
care o oferi versiunii tale rănite. Un fel de a-i spune: „Am
trecut prin toate astea. Și uite, încă sunt aici. Încă
pot.”
Uneori, cuvintele te spală de teamă, alteori, scot la
suprafață ce te doare cel mai tare, dar niciodată nu te lasă în
același loc. Te mută încet, de pe muchia suferinței, pe firul
subțire al împăcării. Și chiar dacă nu vindecă tot, scrisul poate
lega bucățile. Le poate ține strâns până înveți, din nou, să stai
în tine cu pace.
Scrisul nu schimbă trecutul, dar te ajută să nu te mai
temi de el.
Între scriitor și cititor se naște o intimitate tăcută,
dar nemăsurat de vie. Nu se privesc, nu se ating, nu se cunosc cu
adevărat și totuși, acolo, printre cuvinte, se întâmplă ceva sacru.
Cititorul deschide o pagină, iar tu, fără să știi, îi așezi în
mâini o parte din sufletul tău. Iar el, dacă e pregătit - dacă
inima lui vibrează pe aceeași frecvență - o primește ca pe o
mângâiere pe care o aștepta de mult.
Uneori, el citește ce tu nici n-ai știut că ai spus.
Alteori, tu scrii ce el n-a îndrăznit niciodată să rostească. Este
o recunoaștere mută, un fel de „și eu”, care nu are nevoie de
explicații. Doar de inimă.
Scrisul nu unește doar idei. Unește oameni. Ființe.
Fragilități. Când cineva te citește cu adevărat, nu doar ochii lui
ajung la tine, ci și o parte din viața lui, din dorurile,
întrebările și rănile pe care le poartă. E o împletire nevăzută
între ceea ce ai trăit tu și ceea ce a trăit el. O întâlnire în
mijlocul unei fraze. Și nu ai nevoie de răspunsuri, nici de
aplauze. Doar de această tăcere împărtășită care spune: „Te-am
simțit. Nu ești singur.”
Scrisul trăit nu cere aplauze. Și nu are nevoie să fie
înțeles de toată lumea. El își caută oamenii lui - cei care au
trecut prin același freamăt, aceeași așteptare, aceeași durere
tăcută. E un fel de a spune: „Și eu am fost acolo” - fără să
ridici vocea, fără să convingi pe nimeni.
Uneori scrii în șoaptă, pentru că adevărul e prea
fragil. Alteori, scrii cu toată puterea, ca și cum ai vrea să
smulgi o umbră din tine. Dar de fiecare dată, scrisul devine puntea
care te trece dinspre ceea ce ai trăit, spre ceea ce poți dărui.
Pentru că în cuvintele tale - chiar și în cele simple - poate
încăpea lumina pe care nu ai știut s-o ceri, dar ți-ai dorit-o
dintotdeauna.
Nu toți vor înțelege ceea ce scrii... Și e în regulă.
Scrisul nu e despre a convinge. Nu e despre a plăcea. E despre a
pune lumină acolo unde altcineva poate că nu a îndrăznit încă să
privească.
E despre a-ți spune adevărul, chiar și atunci când
nimeni nu-l aplaudă. Pentru unii, ceea ce scrii e o oglindă. Pentru
alții, o enigmă. Dar pentru câțiva devine un adăpost.
Și pentru ei merită să scrii mai departe. Pentru ei… și
pentru tine.
.jpg)
