24-25 iulie 1949 este ziua în care au apărut primele cinci gospodării agricole colective, din cele 60 pregătite pentru a inaugura noua politică agricolă a României comuniste. Modelul după care au fost puse pe picioare gospodăriile agricole colective este colhozul sovietic.

După Cel de-al Doilea Război Mondial, comuniștii au folosit ca strategie electorală, împroprietărirea a mai mult de 800 mii de familii, cu aproximativ un milion de hectare de teren arabil. Însă minunea nu a ținut mult: comuniștii au început să confiște toate pământurile arabile, pășunile și pădurile. Abia împroprietăriți, țăranii s-au lăsat greu convinși să cedeze terenurile, pentru munca în comun.

Autoritățile comuniste impuneau sistemul colectivist printr-o propagandă acerbă, prin care țăranii harnici și bogați erau numiți peiorativ „chiaburi”. Alte metode de descurajare a gospodăriilor individuale erau concurența neloială, penalitățile și regimul de cote cedate statului sau amenzile. Măsurile luate împotriva celor care se opuneau colectizării au culminat și cu suspendarea unor drepturi cetățenești. De exemplu, copii chiaburilor nu aveau voie să urmeze școli superioare sau să vândă recolta la piață.

Sancțiunile au mers până la arestarea țăranilor care opuneau rezistență sau internarea lor în spitale de psihiatrie. La mijlocul anului 1951, în închisorile din România, dar și la Canalul Dunăre-Marea Neagră erau deținuți 80 de mii de țărani.

Mai mult, răscoalele au fost înăbușite în sânge. Sute de țărani au plătit cu viața insistența de a rămâne proprietari pe pământul lor, fie moștenit, fie obținut în urma reformelor agrare. Activiștii Partidului Comunist, însărcinați cu colectivizarea le spuneau că „de moarte și colhoz oricum nu scapă nimeni”.

În județul Vrancea, reprimarea răscoalei din Vadu-Roșca a fost condusă personal de Nicolae Ceaușescu, pe atunci șef al Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate, având grad de general-locotenent, care a ordonat foc de mitralieră asupra țăranilor, ucigând 9 și rănind peste 50.

Colectivizarea s-a încheiat pe 23 aprilie 1962. „Rezultatul pe termen lung al acestui proces a fost smulgerea țăranului din cadrele ancestrale ale existenței sale, întemeiate pe ritmurile cosmice și ciclurile naturii, anihilarea atașamentului pentru pământ și oricărui spirit de inițiativă și competiție, exterminarea elitelor satului sau, în cel mai blând caz, marginalizarea înjositoare a acestora”, se scrie pe muzeulrezistentei.ro.

Intre 1 septembrie 1948 și 7 noiembrie 1949, Securitatea reținuse 23.597 de persoane, 10.152 de țărani (4.518 de mijlocași, 2.979 de săraci, 2.655 de chiaburi), iar între 1951 și 1952, Ministerul Afacerilor Interne efectuase în rândurile țăranilor un număr de 34.738 de arestări.

Dintre aceștia, 22.088 erau chiaburi, 7.226 aveau gospodărie mijlocie, iar 5.504, gospodărie mică.

Istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul taranilor trimisi in puscarii , dintre care 30.000 ar fi fost judecați public.

Cele mai cunoscute astfel de reacții violente din partea țăranilor au fost cele din județele Bihor, Arad, Suceava (1949), Giurgiu (1950), Vrancea și Argeș (1960), Olt (1961), Dâmbovița (1962).

Colectivizarea țăranilor din România a învins, orașele au fost sufocate de oameni veniți în cautarea unei vieți mai bune, iar satul românesc a început să moară.