În raportul prezentat în cadrul Conferinței de Pace, la 1 februarie 1919, I.I.C. Brătianu a relevat faptul că intrarea țării noastre în primul război mondial alături de Puterile Antantei a avut ca scop fundamental eliberarea Transilvaniei și Bucovinei de sub dominația Austro-Ungariei și a demonstrat totodată aportul său economic, politic și militar la obținerea victoriei Aliaților asupra Puterilor Centrale.

De asemenea, el a probat cu argumentele istorice și etno-demografice că Transilvania și Banatul sînt teritorii românești, reamintind că statisticile ungare, deși totdeauna falsificate, îi menționau, totuși, pe români ca fiind populația majoritară a acestor ținuturi. „Populația română din aceste teritorii, sublinia raportul, reprezintă mult peste două treimi din întreaga populație”. I.I.C. Brătianu a ținut să pună în relief faptul că „înainte ca armata română să pătrundă în Transilvania, deputații români din toate județele acestei provincii, în virtutea dreptului la autodeterminare, s-au întrunit la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde au hotărît unirea definitivă a Transilvaniei și a regiunilor (românești) din Ungaria cu România”.

Consiliul Suprem Interaliat a hotărât, în cadrul ședințelor din 1 și 18 februarie 1919, formarea unei Comisii de experți (francezi, englezi, americani și italieni) care să studieze problemele teritoriale expuse de primul ministru al guvernului român în Raportul prezentat în 1 februarie și să prezinte propuneri pentru delimitarea frontierele cu Ungaria „pe terenul etnic, geografic și al necesității economice.” Pe baza acestor criterii, Comisia de experți a supus discuției Consiliului miniștrilor de externe ai Conferinței, întruniți în ședința din 11 iunie 1919, linia de frontieră româno-ungară. La rîndul său, Consiliul Suprem a analizat la 21 iunie 1919 și frontierele dintre România și Iugoslavia în zona Banatului.

La 11 iunie 1919, Consiliul Miniștrilor de Externe ai Conferinței de la Paris i-a convocat pe reprezentanții României și Cehoslovaciei pentru a le comunica frontierele lor cu Ungaria, care urmau să fie introduse în Tratatul de Pace. Frontiera dintre România și Ungaria indicată de Consiliu era, în esență, frontiera actuală și a fost acceptată de guvernul României. Dar nu era cea promisă prin Tratatul de Alianță din 1916, adică de-a lungul întregului curs al Tisei, de la Szeged, la sud, la Vasaros-Nameny, în nord. La Trianon s-a stabilit României un teritoriu mai mic decît acela la care avea dreptul, conform principiului autodeterminării, formulat de președintele SUA, Wilson.

Toate hărțile etnografice elaborate de geografi, indiferent dacă erau unguri, germani, francezi, englezi sau italieni, pun în evidență faptul că granițele etnicității românești spre Apus depășesc frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon.

Ion I.C. Brătianu explică de ce guvernul României a acceptat frontiera cu Ungaria stabilită la Conferința de Pace de la Paris. Pentru dezamorsarea lucrărilor Conferinței de Pace, blocate la un moment dat de protestele și obstrucția delegației ungare, delegația română, în interesul păcii, a renunțat să mai revendice teritoriile locuite de români la sud de Dunăre, precum și cele din regiunea Tisei. La stabilirea frontierelor României, Conferința de Pace de la Paris a luat de bază Tratatul din 17 august 1916, încheiat între România și Antantă, în care nu se specifică nimic privind frontiera nordică a țării, a Maramureșului.

În condițiile destrămării Imperiului austro-ungar, la 28 noiembrie 1918 se ține la Sighet o impunătoare Adunare națională, la care participă peste 10.000 de țărani maramureșeni, în frunte cu intelectualii lor, unde s-a cerut unirea cu România a întregului Maramureș istoric, inclusiv cel din dreapta rîului Tisa. Același deziderat național s-a cerut de către delegații maramureșeni și la istorica Adunare națională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Aici, la Alba Iulia, cînd bătrînul Ștefan Cicio-Pop și-a terminat cuvîntarea, strigînd „Trăiască România Mare, de la Nistru pînă la Tisa”, maramureșenii au protestat, spunînd că ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit să-l împingă pînă la granița Galiției, ca România să cuprindă între hotarele sale și Maramureșul românesc de peste Tisa.

În preajma Crăciunului din 1919, Maramureșul a fost invadat și ocupat de trupele ucrainiene și de grupări bolșevice înarmate, formate din ucrainieni și ungurii lui Béla Kun. În 1920, la cererile repetate ale maramureșenilor, Consiliul Dirigent, de comun acord, a hotărît ca Armata a 8-a română, condusă de generalul Avramescu, să ocupe întregul Maramureș istoric (din dreapta și stînga rîului Tisa). După ce a fost zdrobită rezistența ucrainiano-ungară, s-a instaurat administrația românească în toate localitățile, astfel realizîndu-se un mare ideal și o mare dreptate istorică.

În vara anului 1920, guvernul Averescu, în loc să continue tratativele, să ducă la bun sfîșit demersurile guvernului anterior, condus de Vaida Voevod, la finele lunii iulie a ordonat, cu o grabă nejustificată, retragerea trupelor române dincolo de Tisa. Această dispoziție a fost considerată de cercurile internaționale ca o renunțare de bună voie a României la teritoriul Maramureșului de peste Tisa, care la scurt timp a fost ocupat de trupele cehe.

În noua situție, s-a stabilit frontiera României cu Cehoslovacia prin vechiul Maramureș ce cuprindea, în 1920, un teritoriu de 10.354 km2, cu o populație de 400 mii de locuitori, iar României i-a revenit abia o treime, 3381km2, cu orașul Sighetul Marmației și împrejurimile sale locuite în majoritate de români, iar restul de două treimi, adică întreg Maramureșul din drepta Tisei, a fost atribuit de Conferința de Pace Cehoslovaciei, cu toate că aveau acolo 40.000 – 50.000 de români și circa alți 80 mii frați care au fost rutenizați de vitregia vremurilor. Mai multe localități pur românești (Apșa de Sus, Apșa de Mijloc, Apșa de Jos, Biserica Albă și Slatina) au rămas la Cehoslovacia pe malul drept al Tisei.

Delimitarea graniței dintre România și Iugoslavia, în zona Banatului, a întîmpinat numeroase dificultăți. Ion I.C. Brătianu cerea ca întreg Banatul să fie încorporat în Regatul României, promis de Aliați în 1916, considerînd că existența unei granițe naturale puternice cu statele slave, Dunărea și Nistru, era o necesitate strategică pentru România. Ulterior, în urma demersurilor diplomatice ale Serbiei și altor cercuri politice occidentale care o sprijineau, Conferința de pace a impus României renunțarea la Banatul de sud pentru a fi cedat Iugoslaviei, îndeosebi din rațiuni strategico-militare.

Șeful guvernului român, Ion. I. C. Brătianu, nu a acceptat niciun compromis în problema cedării Banatului de sud. În imposibilitatea de a face acceptată poziția României, Brătianu a părăsit Parisul și s-a angajat în politica de rezistență față de cei „Patru mari”, pînă la 12 septembrie 1919, cînd a demisionat.

În cele din urmă, semnarea Tratatului între puterile aliate și asociate, printre care și România, pe de o parte, și Ungaria, pe de altă parte, a avut loc la 4 iunie 1920, ora 1630, în clădirea Marelui (palat) Trianon din Versailles, prin el recunoscîndu-se valabilitatea juridică internațională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. El a fost parafat din partea României de dr. Ioan Cantacuzino și Nicolae Titulescu. Ungaria a fost reprezentată de G. de Benard și A. Torda.

Tratatul de la Trianon a fost întărit prin 37 de semnături ale președinților de consiliu de miniștri, miniștrilor de externe, ambasadorilor, înalților comisari, miniștilor plenipotențiari, reprezentînd 23 de țări din Europa, Asia, America Latină, America de Nord, Africa și Australia. Aceste semnături confereau Tratatului temeiuri de nezdruncinat, pecetluind drepturile istorice și etno-demografice ale poporului român și anume, Unirea Transilvaniei pe veci cu Patria Mamă, România.

Referindu-ne la Tratatul de la Trianon, trebuie reținut că el nu a avut numai menirea de a trasa frontierele dintre Ungaria și țările vecine (România, Cehoslovacia, Iugoslavia și Austria), cum apare simplificat în publicistica interesată în a sugera că el a fost o „reglare de conturi” impusă de țările vecine Ungariei, dornice să beneficieze de pe urma înfrîngerii ei în primul război mondial și de pe urma „nedreptăților istorice” a cărei victimă ar fi fost ea.

Tratatul de la Trianon a fost un act complex, care, în cele 14 părți și 364 de articole, a reglementat mult mai multe probleme. El a fost un tratat între Ungaria și peste 20 de state din Europa și alte continente, cu care, în timpul războiului, ea ajunsese într-un conflict declarat oficial. Fiecare dintre aceștia s-a folosit de poziția lui de partener la victorie pentru a formula pretenții specifice față de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost un inventar complex și detaliat al tuturor acestora.

Tratatul de la Trianon a confirmat dezmembrarea „Ungariei Mari” și alipirea părților locuite de alte naționalități decît cea maghiară la statele care s-au format atunci ori și-au desăvîrșit unitatea națională. Articolele 27-35 ale Tratatului consfințesc includerea teritoriului Croației și Sloveniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodina (inclusiv o treime din vestul Banatului) în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi Republica Slovaciei și Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei, Maramureșului, Crișanei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austria. 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și 63% din populație, aceasta din urmă în majoritate zdrobitoare fiind alcătuită din etnici ne-maghiari, au trecut către statele succesoare. Trinanonul a consfințit existența unui stat ungar independent, în care, pentru prima dată în istoria sa, poporul ungur devenea majoritar și stăpîn pe propria sa țară.

Cu toate acestea, Tratatul a fost și continuă să fie perceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă. Adepții hungarismului refuză să accepte că Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfîrșitul regatului Sfîntului rege Ștefan, regat care de facto dispăruse în sec. al XVI-lea, prin înfrîngerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman și Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, din 1867, Dubla Monarhie Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împărații de la Viena purtînd pînă la sfîrșit titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Participanții la Conferința de Pace de la Paris erau, în mare parte, conștienți de faptul că Imperiul Austro-Ungar încetase să mai existe, cu mult înainte de deschiderea lucrărilor Conferinței, și că popoarele oprimate își hotărîseră singure destinul. Charles Seymour, expert al Comisiei americane pentru Austro-Ungaria, arăta că, atunci cînd s-a deschis Conferința de Pace, „Monarhia habsburgică nu mai era decît o instituție ce aparținea trecutului, așa încît cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat în determinarea, pur și simplu, a detaliilor frontierelor”.

Chiar și premierul britanic, Llyod George , aprecia că „înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvîrșite și ireversibile. Ceea ce prevăzuse cu multă vreme înainte prăbușirea Imperiului jefuitor austro-ungar, se realizase în practică, dar într-un ritm neașteptat de rapid și într-un mod complet imprevizibil și ireparabil”.

Harmworth, secretar de stat în Ministerul de Externe al Marii Britanii în 1920, declara: „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale componente, înaintea începerii Conferinței de Pace, căci această țară nu a fost decît un conglomerat artificial și forțat de rase, neasemănătoare și, în unele cazuri, ostile”.

Numai că, pentru regimul revizionisto-horthyst de la Budapesta, Istoria nu a însemnat niciodată „magistra vitae”. Tocmai în ziua ratificării în Parlament a Tratatului de la Trianon, deputații revizioniști jurau că nu-l vor respecta niciodată, că vor lupta prin toate mijloacele pentru refacerea Ungariei Mari. Ei depuneau următorul jurămînt: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare”. Sloganul „Nem! Nem! Soha! (Nu! Nu! Niciodată), scandat cu obstinență de parlamentarii unguri și reluat ulterior de întreaga propagandă revizionistă, exprima hotărîrea de nerecunoaștere și nerespectare a Tratatului de la Trianon, ca și a celorlalte tratate adoptate pe cale democratică de către Conferința de Pace de la Paris.

Începînd cu acest moment, al ratificării formale a Tratatului de la Trianon, cercurile revizioniste maghiare au pus bazele unei ample mișcări anti-Trianon, care acționează și în zilele noastre, pe plan intern și internațional, folosind un veritabil arsenal de mijloace politico-diplomatice și propagandistice pentru convingerea opiniei publice și forurilor de decizie mondiale, asupra pretinsului caracter inechitabil, „dictatorial”, „imperialist” al tratatului susmenționat, adoptat în 1920 și reconfirmat prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin Actul final al Conferinței de la Helsinki din 1975 și alte acte și tratate internaționale din perioada postbelică.

Mișcarea anti-Trianon, inițiată și propulsată de revizionismul maghiar, timp de peste trei sferturi de veac, nu a cunoscut niciun moment de pauză, fiind îndreptată fără reticențe împotriva statului național unitar român. Ea vizează rectificarea graniței de Vest a României, prin încorporarea la Ungaria a Transilvaniei.