23 iunie 1950, Vrancea: Cea mai mare revoltă anticomunistă din România. 15.000 de oameni au luptat împotriva colectivizării. „Oamenii s-au năpustit cu furci și topoare asupra securiștilor și le-au dat foc”

În ultimii 25 de ani nu au fost puțini cei care au spus că românii au „pactizat” cu regimul comunist sau că țara noastră a fost printre cele mai supuse în fața tăvălugului roșu de la Răsărit.

Realitatea a fost cu totul alta, din fericire. Unul din numeroasele exemple care demonstrează adevăratele sentimente ale românilor față de comunism s-a petrecut acum 67 de ani, în Vrancea.

Unul din cele mai eroice momente ale românilor de după 1945 este trecut în uitare, cu complicitatea instituțiilor care ar trebui să se ocupe cu salvarea și promovarea memoriei recente.

Acum 67 de ani, în Munții Vrancei, avea loc cea mai importantă răscoală împotriva colectivizării din România. Ultimul supraviețuitor al evenimentelor, domnul Mihai Timaru, a povestit în cartea sa, „Memorial din Cotul Carpaților”, o frântură din ceea ce s-a întâmplat în acele zile de chin pentru poporul român.

Atunci, 35 de sate și comune din Vrancea, „de la cascada Putnei și până pe malul Siretului” au ridicat armele împotriva regimului comunist.

Revolta a fost condusă de frații Paragină, Ion, Cristea și Costică, dar și frații Ionel și Octavian Voinea.

Grupul de rezistență „Paragină” era format din 35 de persoane, majoritatea fiind preoți, învățători sau țărani din satele Vrancei. Ion Paragină, liderul grupului, era absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București. Aceștia dormeau în bordeie săpate în pământ, folosite pentru a scăpa de urma Securității.

Mihai Tinariu, participant activ la evenimente, era fost ofițer în Armata Regală, decorat pentru fapte de vitejie de însuși Mareșalul Ion Antonescu.

„Ion mă ruga să-i fiu ajutorul lui în calitatea mea de fost ofițer și să mă ocup de armamentul ce-l aveam în dotare și să-i învăț pe tinerii din grupă cum să folosească și să mânuiască armamentul. Armamentul pe care-l aveam în dotare: un pistol de mână, grenadă și pistol mitralieră”, spunea el.

Un personaj foarte important care s-a alăturat grupului a fost părintele Filimon Tudosie, părintele stareț de la Mânăstirea Brazi. Acesta a fost duhovnicul întregului grup. De altfel, așa cum spune și Mihai Timaru, oamenii erau uniți de „un singur ideal: lupta împotriva fiarei roșii de la Răsărit și pentru a-l apăra pe Hristos și ființa neamului românesc”.

Declanșarea răscoalei a fost cauzată de faptul că sătenii auziseră că autoritățile comuniste doreau să pună mâna pe pe „Hrisoavele lui Ștefan cel Mare”, prin care domnitorul lăsa munții și cămpiile din Țara Vrancei moștenire către feciorii vrânceni.

Trupe impresionante de securiști și militari au fost trimise pentru a-i prinde pe membrii grupului. Astfel, Ion paragină, Mihai Timaru au fost încercuiți și arestați. Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan și colonelul Strâmbei vor declanșa răscoala celor peste 30 de sate din Vrancea, iunie 1950.

„Vrâncenii au pus mâna pe coase, topoare și furci și s-au năpustit asupra securității, dând foc sediilor și forțelor de miliție și securitate. Răsculații aveau armament și muniție trimise de elevii liceului „Unirea” din Focșani, armamentul și muniția fiind trimise cu căruța”, spunea Mihai Timaru.

„In această încleștare pe viață si pe moarte vor cădea mulți vrânceni, va muri eroic în luptă Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan va fi prins, condamnat la moarte și executat, dar jertfele lor vor fi mereu vii în sufletele noastre și ale generațiilor viitoare. Au murit familii întregi, au luat calea închisorilor sute de vrânceni, dar cea mai mare jertfă a dat-o familia lui Anton Paragină. Răscoala a cuprins cel mai mare număr de participanți și a rămas în istorie ca cea mai mare revoltă anticomunistă din România ( peste 15.000 de oameni)”, a rememorat domnul Timaru.

Forțele de represiune erau conduse de un anume General-Maior Nicolae Ceaușescu.

„În mașina în care circula Nicolae Ceaușescu era legat la spate un învățător care se zbătea între viață și moarte”, își amintea Mihai Timaru.

Mihai Timaru a fost condamnat la închisoare pe viață, trecând prin infamul proces de-reeducare. A executat 15 ani de pedeapsă, fiind eliberat în 1964, grație decretului semnat de Gheorghiu-Dej,