femeia de apă e un țesut nou
nimeni nu știe cine l-a inventat
ea își aduce doar aminte cum au așezat-o
într-o bucată de albastru
apoi au răzuit clopote să curgă peste ochiul ei
argintul
i-au înnodat cuvintele în speranța
că vor opri pentru ei toate sensurile
nu au văzut că-n pântec poartă lumină
și născătoare au uitat-o într-un colț de lume
pustiu și întunecat
azi se mulțumesc s-o închidă în cerc
punct într-o mare de întrebări nerostite
