Povestește Paul Verlaine:

„Având la mine o cheie de la apartamentul din Batignolles, unde eu şi mama am continuat să vieţuim după moartea tatei, profitam să mă întorc noaptea la orice oră voiam, născocind minciuni gogonate, de care mama nu se îndoia… sau avea îndoieli, dar asupra cărora închidea ochii cu greu… şi, mă tem, vai, de-abia acum, cu durere!

Unde-mi petreceam nopţile? Nu totdeauna în locuri recomandabile. Vagi „frumuseţi“ mă înlănţuiau adesea cu „cătuşe de flori“ sau mă duceam pur şi simplu cu alţi amici să mă-nfund în cabaretele de noapte unde absintul curgea în valuri.

Astfel, într-o bună zi, ori mai degrabă rea, întorcându-mă după obicei pe furiş în camera mea, separată printr-un vestibul de cea a mamei, mă dezbrăcasem în linişte, apoi mă culcasem, ca să gust o oră-două de odihnă… nemeritată, cu toate că, cu milosârdie spus, meritată; dormeam buştean când, spre ora nouă – ora la care trebuia să mă pregătesc de plecare la birou, să-mi fac toaleta, să iau ceaiul sau şocolata -, mama a intrat în camera mea să mă trezească.

Când m-a văzut, a scos un strigăt de mirare, în care se simţea totuşi pofta de a izbucni în râs şi zise (scârţâitul uşii deschizându-se, apoi exclamaţia mamei mă treziseră):

– Doamne, Paul, cum mai arăţi! Aseară iar te-ai ameţit.

Acest „iar“ mă răni. Răspunsei acru:

– De ce zici „iar”? Eu nu mă-mbăt niciodată şi ieri mai puţin decât oricând. Am cinat în familie la vechiul meu coleg cutare, unde n-am băut decât limonadă şi cafea fără coniac după desert; m-am întors puţin cam târziu pentru că este departe de aici unde stau ei, dar m-am culcat foarte în linişte, după cum vezi.

Mama nu mi-a mai răspuns nici un cuvânt, dar s-a dus şi a luat de pe mânerul uneia din cele două ferestre ale camerei o oglindă de mână, de care mă serveam la bărbierit, şi mi-a pus-o în faţă. Mă culcasem cu jobenul pe cap!”

sursa: Paul Verlaine, Confesiuni, trad. Ion Stăvăruş, Bucureşti, Edit. Univers, 1987