Abelard e în plină glorie. Brusc, în 1118, aventura lui cu Heloise o întrerupe. O cunoaştem în detaliu datorită extraordinarei sale autobiografii, Historia Calamitatum – Povestea nenorocirilor mele -, aceste Confesiuni „avant la lettre”.
Totul începe ca în Legăturile primejdioase ale lui Cholderos de Laclos. Abelard nu e un om lipsit de scrupule. Dar ispita „demonului amiezii” îl asaltează pe acest intelectual care, la 39 de ani, nu cunoaşte dragostea decât din cărţile lui Ovidiu și cântecele compuse de el, nu din proprie experienţă ci din spirit goliardesc. Ajunsese pe culmile gloriei şi ale orgoliului. O mărturisește : „Credeam că alt filozof pe lume nu mai era în afară de mine” …
Apare Heloise: iată o cucerire de adăugat celor ale inteligenţei. A fost mai întâi o poveste cerebrală, tot atât cât şi carnală. Află de existenţa nepoatei confratelui său, canonicul Fulbert: are 17 ani, e frumoasă şi atât de cultivată încât ştiinţa ei o făcuse renumită în toată Franţa.
Este femeia care-i trebuie. Nici n-ar tolera o proastă. Că, în plus, are un trup bine făcut, nu-i displace defel. În definitiv, e vorba de gust şi de prestigiu. La rece, elaborează un întreg plan care îi reuşeşte mai presus de orice speranţă. Canonicul Fulbert îi încredinţează pe tânăra Heloise ca elevă, măgulit că-i poate oferi un dascăl de talia lui · Abelard. Când vine vorba de salariul ce i s-ar cuveni, acesta îl convinge lesne pe chibzuitul Fulbert să-i acorde o remuneraţie în natură: masa şi casa.
Însă demonul veghează. Între dascăl şi elevă se produce un coup de foudre. O relaţie întâi intelectuală, curând şi una trupească. Înnebunit, Abelard uită de toate, de lecţii, de lucrările sale. Aventura durează, se adânceşte. E iubire, o iubire mare care nu se va sfârşi niciodată. Va rezista la tot felul de necazuri, până şi dramei ce va urma.
Primul necaz: sunt surprinşi. Abelard trebuie să părăsească casa gazdei înşelate. Se întâlnesc altundeva. Din tainică, relaţia lor se afişează. Ei se socotesc mai presus de orice scandal.
Al doilea necaz: Heloise este însărcinată. Abelard profită de o absenţă a lui Fulbert ca s-o pună să fugă, travestită în călugăriţă, la sora lui în Bretania. Acolo, ea aduce pe lume un băiat căruia cuplul îi dă numele, pretenţios, de Astrolabe . Asta se întâmplă când eşti copilul unei perechi de intelectuali!
Al treilea necaz: problema căsătoriei. Cu moartea în suflet, Abelard se duce la Fulbert, oferindu-se să repare actul comis căsătorinduse cu Heloise. Dar, în sine, ideea îi repugnă. Etienne Gilson, într-un admirabil studiu privitor la acest celebru cuplu de îndrăgostiţi, a arătat că sila resimțită de Abelard nu provenea de la starea sa de cleric, căci nu primise decât tonsura şi, prin urmare, nefiind încă intrat în cinul preoţesc prin hirotonisire, putea conform dreptului canonic să se însoţească cu o femeie. Dar îi era teamă că, odată însurat, cariera lui profesorală va fi obstrucţionată în desfăşurarea ei şi că el va deveni ţinta ironiilor lumii şcolare.
Femeia şi căsătoria în secolul al XII-lea
Acest secol cunoaşte cu adevărat un puternic curent antimatrimonial. Tocmai în momentul când femeia se emancipează, când nu mai e considerată ca o proprietate a bărbatului sau ca o maşină de făcut copii, când nimeni nu se mai întreabă dacă ea are şi suflet, căsătoria devine obiectul unei totale discreditări atât în cercurile nobilimii – pentru care amorul curtenitor, trupesc sau platonic, nu poate exista decât în afara căsniciei, Tristan și Isolda, Lancelot și Guenievre fiind întruchipările sale – cât şi în mediul şcolar unde ia naştere o întreagă teorie a iubirii conforme firii umane, cea pe care o vom regăsi în secolul următor cu Romanul Trandafirului al lui Jean de Meung.
Deci, femeia este prezentă în acest secol. Iar apariţia Heloisei lângă Abelard este grefată pe acest curent – sprijinit de goliarzi – care revendică pentru clerici, inclusiv pentru preoţi, voluptăţile trupeşti şi, totodată, dezvăluie izbitor un aspect al noului chip al intelectualului secolului al XII-lea. Umanismul acestuia îi impune să fie pe deplin bărbat. Ca atare, el respinge tot ce i se pare că ar însemna o diminuare a sa. Îi trebuie femeia alături ca să se împlinească. Cu libertatea care caracterizează vocabularul lor, goliarzii subliniază – sprijinindu-se pe citate din ambele Testamente – că – bărbatul şi femeia au fost înzestraţi cu anumite organe a căror folosinţă nu trebuie dispreţuită. Descotorosindu-ne de numeroasele glume obscene şi de un gust dubios, să căutăm a pătrunde în climatul epocii, în psihologia ei, ca să cuprindem mai bine amploarea dramei lui Abelard care va izbucni şi ca să pricepem mai bine sentimentele sale.
În primul rând este Heloise care dă glas sentimentelor sale. Într-o scrisoare uimitoare, ea îl îndeamnă pe Abelard să renunţe la ideea căsătoriei. Îi descrie imaginea căsniciei de intelectuali săraci care ar fi a lor: „N-ai putea – îi spune – să te ocupi cu aceeaşi grijă şi de o soţie şi de filozofie. Cum să împaci cursurile şcolare cu slujnicele, bibliotecile cu leagănele, cărţile cu fuioarele, pana de scris cu fusul? Cel care trebuie să se adâncească în meditaţii teologice sau filozofice, poate el să suporte ţipetele pruncilor, cântecele de leagăn ale doicilor şi toată mulţimea zgomotoasă a unei servitorimi masculine şi feminine? Cum să poţi tolera murdăria pe care neîncetat o fac copilaşii? Da, toate acestea le pot îndura cei bogaţi care dispun de un palat sau de o casă suficient de mare care să le permită să se izoleze, a căror opulenţă nu se resimte de pe urma cheltuielilor şi care nu sunt zilnic torturaţi de grijile materiale. Dar nu aceasta este situaţia intelectualilor (philosophes), iar cei care au a se preocupa de bani şi de grijile materiale nu pot să se dedice meseriei lor de teolog sau de filozof”.
De altminteri, îi aminteşte Heloise, există şi somităţi în materie care susţin această poziţie şi condamnă căsătoria în cazul înţeleptului. Citează deci pe Teofrast sau mai degrabă pe sfântul Ieronim care a reluat argumentele precedentului în Adversus Jovinianum atât de prețuit în secolul al XII-lea. Iar lături de acest Părinte al Bisericii citează şi pe anticul Cicero care – după ce a repudiat-o pe Terentia – a refuzat-o pe sora prietenului său Hirtius.
Abelard însă respinge jertfa Heloisei. Căsătoria este hotărâtă, dar va rămâne secretă. Fulbert, pe care vor să-l calmeze, este pus la curent şi asistă la binecuvântarea nupţială. Dar nu aceleaşi sunt intenţiile diverselor personaje ale dramei. Abelard, cu conştiinţa împăcată, vrea să-şi reia lucrul, Heloise stând în umbră. Fulbert, dimpotrivă, vrea să proclame căsătoria şi satisfacţia obţinută, dar mai ales să micşoreze creditul de care se bucură Abelard pe care, în fond, nu l-a iertat.
Supărat, Abelard pune la cale o stratagemă: Heloise se va retrage la mănăstirea din Argenteuil unde va îmbrăca haina de novice. În felul acesta orice bârfă va înceta. Heloise, care ascultă orbeşte de Abelard, se supune şi iat-o astfel travestită, aşteptând ca rumoarea să treacă. Toate burie, dar nu se ţinuse seamă de Fulbert, care se socotea tras pe sfoară: îşi închipuie că Abelard s-a descotorosit de Heloise făcând-o să se călugărească şi că, de fapt, căsătoria lor s-a desfăcut. Urmează ca atare expediția nocturnă în casa lui Abelard, mutilarea lui drept pedeapsă, mulţimea adunată a doua zi dimineaţa şi scandalul…
Abelard se duce la abaţia Saint-Denis ca să-şi ascundă ruşinea păţită. Din cele spuse se înţelege cât de mare i-a fost disperarea. Mai poate fi bărbat un eunuc?
Prima parte AICI
sursa: Jacques Le Goff, Intelectualii în evul mediu, Traducere de Nicole Ghimpețeanu, Editura Meridiane, București, 1994
