În limitele modernităţii veacului al XII-lea, Pierre Abelard reprezintă prima mare figură de intelectual modern. Este primul profesor.

Mai întâi, cariera lui este uimitoare, pe măsura omului: acest breton din împrejurimile oraşului Nantes, născut la Pallet în 1079, aparţine clasei micilor nobili a căror viaţă devine dificilă o dată cu începuturile economiei monetare. Abelard, lăsând bucuros meşteşugul armelor pe. seama fraţilor săi, se avântă către învăţătură.

Dar renunţarea la armele războinice nu înseamnă şi renunţarea la alte lupte. Veşnic bătăios, el va deveni cavalerul dialecticii – după cum a spus Paul Vignaux – şi, veşnic în mişcare, el este prezent oriunde se află prilejul unei lupte de susţinut. Deşteptând necontenit idei, el provoacă pretutindeni discuţii pătimaşe.

În mod fatal, această cruciadă intelectuală îi va călăuzi paşii la Paris. Acolo, îşi dezvăluie o altă trăsătură de caracter: nevoia de a nărui idolii. Încrederea în sine îl face să se lege de cel mai ilustru dintre dascălii parizieni, Guillaume de Champeaux. Îl provoacă, îl urmăreşte până în pânzele albe, şi câştigă auditorii de partea sa.

Guillaume îl alungă. Prea târziu. Tânărul acesta plin de talent nu mai poate fi ținut sub obroc, a devenit la rândul său un dascăl. Lumea merge după el ·ca să-l audă vorbind la Melun, apoi la Corbeille unde predă. Curând însă, sănătatea îl lasă. Omul acesta care n-a trăit decât pentru inteligenţă, bolnav, trebuie să se retragă câţiva ani în Bretania.

Însănătoşit, se întoarce la Paris unde-l regăsește pe vechiul său duşman, Guillaume de Champeaux. Din nou lupte… Tulburat, Guillaume îşi modifică doctrina ţinând seama de criticile tânărului său oponent. Abelard însă, departe de a se mulţumi cu atât, atacă și mai tare şi ajunge atât de departe cu contestările sale încât se vede obligat să bată în retragere şi pleacă din nou la Melun. Guillaume pare să fi triumfat, dar în realitate este învins: elevii îl părăsesc. Dat la o parte, bătrânul dascăl renunţă la învăţământ. Abelard revine victorios la Paris şi se stabileşte chiar acolo unde fostul său adversar abia se retrăsese: pe Muntele Sainte-Genevieve. Zarurile sunt aruncate. Pentru totdeauna, cultura pariziană nu-şi va mai avea centrul în Cite, ci pe malul stâng al Senei, pe Muntele Sainte-Genevieve. De astă dată un om a stabilit destinul unui cartier.

Abelard suferă că nu mai are un adversar de acelaşi nivel. Ca logician, este iritat de întâietatea acordată teologilor. Îşi jură deci: va fi şi el teolog. Redevine, ca atare, student şi în mare grabă pleacă la Laon să asculte lecţiile lui Anselme, cel mai ilustru teolog al epocii. Dar nici gloria acestuia nu rezistă multă vreme în faţa iconoclasmului pătimaş al clocotitorului antitradiţionalist.

„Mă apropiai prin urmare de acest bătrân­ care-şi datora reputaţia mai degrabă vârstei sale înaintate decât talentului sau culturii. Toți cei care veneau la el ca să-i cunoască părerea asupra vreunui subiect de care nu erau siguri, plecau de la el încă şi mai nesiguri. Dacă te mulţumeai să-l asculţi, părea admirabil, dar dacă îi puneai întrebări se dovedea nul. Ca vorbărie, admirabil, ca inteligenţă, bun de dispreţuit, iar ca raţiune, pustiu. Flacăra lui, în loc să lumineze casa, o umplea de fum. Era ca acel arbore plin de frunze care, de departe, atrage privirea, dar uitându-te la el de aproape şi cercetându-l cu atenţie, bagi de seamă că e cu totul lipsit de fructe. Când m-am apropiat de el ca să-i culeg rodul, am văzut că semăna cu smochinul cel blestemat de Domnul sau cu bătrânul stejar cu care Lucan îl compară pe Pompei:

Stă la umbra unui mare nume,
Asemenea unui stejar superb în mijlocul câmpului.

Mă lămurisem şi n-am mai pierdut vremea la şcoala lui.

Dar iată-l pe Abelard pus la îndoială că ar putea face tot atât cât făcuse Anselme. Sfidat astfel, ridică mănuşa. I se arată că a cunoaşte profund filozofia, ca el, nu înseamnă totuşi a cunoaşte şi teologia. Replica lui e dârză: aceeaşi metodă este suficientă. La care i se invocă lipsa lui de experienţă. „Le răspunsei că nu obişnuiesc să recurg la tradiţie ca să profesez, ci la resursele minţii mele”. Ca dovadă, improvizează un comentariu asupra profeţiilor lui Ezechiel care entuziasmează pe auditorii săi. Toată lumea se bate ca să copieze notiţele luate la acea conferinţă. Un public din ce în ce mai mare îl constrânge să-şi continue comentariul. Pentru a-l duce mai departe se întoarce la Paris.

sursa: Jacques Le Goff, Intelectualii în evul mediu, Traducere de Nicole Ghimpețeanu, Editura Meridiane, București, 1994