Ultima tavă de argint
Mai este o tavă şi pentru căpăţâna mea?
Întrebarea îmi intră sub piele, e prea mult sânge într-un simplu dans…
Şi flacăra unde este?
Prima zi de școală, ultima zi din viață,
mai este o tavă, mai este?
Judecătorul se condamnă
cu fiecare cuvânt rostit,
pictorul se salvează într-o culoare nedefinită,
scribul se refugiază în adevăruri umile şi
vechi fotografii cu dansatoarea
din barbare edicte.
Ea continuă să calce-n picioare hărțile prințului,
o face tandru, cu eşarfe din care picură roua dimineţii.
Deasupra căpăţânii mele ea dansează
pe insomnii de carne,
în ochii prinţului ea este doar
vrabia cu ochi de sticlă…
Constantin Stancu