”Războiul din Ucraina a fost un adevărat test pentru capacitatea UE de a acționa ca un actor geopolitic. A fost o șansă ca UE să demonstreze că versiunea sa de guvernanță supranațională poate fi o alternativă la relațiile internaționale axate pe statele națiune. Aceasta va fi nașterea ”Europei geopolitice”, spuneau liderii UE, imediat după invazia rusă.
După opt luni de război, este limpede că UE a picat testul. Nu numai că nu și-a proiectat poziția unită în arena internațională, dar statele membre UE își exprimă și mai vocal interesele naționale. De exemplu, Germania și Franța au început să ceară ca regula unanimității în Consiliul European să fie înlocuită cu majoritatea calificată. Asta ar permite Berlinului și Parisului să-și folosească forța economică pentru a pune presiune pe membrii mai slabi ai UE, pentru ca aceștia să voteze în interesul Franței și al Germaniei”, scrie Ralph Schoellhammer, profesor de economie și științe politice la Universitatea Webester din Viena, într-un articol publicat de Spiked.
În același timp, Polonia cere ”o pistă rapidă și imediată” pentru ca Ucraina să devină membra UE. Asta ar permite Varșoviei să devina liderul de necontestat al Europei de Est în cadrul UE.
Această manifestare a politicii de putere în cadrul UE este importantă. Până la urmă, încă de la originile sale, scopul integrării europene a fost să creeze ceva asemănător cu Statele Unite, o entitate supranațională care să poată vorbi și acționa ca un actor unic în afacerile globale. Statele membre UE ar urma să aibă autoritate în câteva domenii, însă decizia importantă, strategică ar urma să fie lăsată în seama elitei tehnocrate multinaționale de la Bruxelles.
Pentru o vreme, în anii 1990 și la începutul anilor 2000, a fost parțial adevărat că UE a reușit să impună această formă de guvernanță post-națională și post-ideologică, dar asta în special pentru ca tarile membre din vestul Europei aveau aceleași viziuni. Asta s-a încheiat pe 1 mai 2004. Este ziua în care UE a finalizat cea mai amplă extindere din istoria sa. A primit zece noi state membre, multe dintre ele foste state ale Pactului de la Varșovia, sau, în cazul statelor baltice, chiar foste republici sovietice.
Acești noi membri nu împărtășeau aceleași poziții ca și vechile state membre din Occident, în special când venea vorba de securitate și politică externă. Primele semne ale acestor tensiuni au apărut în contextul invaziei SUA în Irak, în 2003, care a fost susținută puternic de țările ce urmau să devină în scurt timp membre UE, însă a fost respinsă în mod clar de Paris și Berlin.
Tensiunile acestea au rămas latente și au reizbucnit odată cu invazia rusă în Ucraina. În ciuda apelurilor la unitate, UE a vorbit pe mai multe voci încă de la începutul războiului din Ucraina. Președintele Emmanuel Macron și-a promovat propria politică, prin multe convorbiri telefonice cu Vladimir Putin. Germania s-a pregătit pentru o înfrângere rapidă a Ucrainei și pentru continuarea relațiilor economice apropriate cu Moscova, iar asta a dus la ridicolele ajutoare oferite de Berlin Ucrainei, cum ar fi cele 5.000 de căști, fără nicio armă. Ungaria s-a angajat să ofere sprijin umanitar, însă a spus limpede că nu dorește nici conflict și nici încetarea relațiilor economice cu regimul Putin. Aceeași poziție a fost adoptată și de Austria, guvernul de la Viena afirmându-și neutralitatea.
Între timp, Polonia, țările baltice și alte state din Europa Centrala s-au angajat să sprijine aproape necondiționat Kievul. Finlanda și Suedia și-au depus candidatura pentru aderarea la NATO imediat după invazia rusă în Ucraina, știind bine că UE nu poate fi o alianță pe care să te bazezi în vreme de război.
Ceea ce ar fi trebuit să fie un moment definitoriu pentru politica externă și de securitate comună a UE a fost în cele din urmă o formă fără fond. Din februarie, aproape toate cele 27 de state membre UE și-au urmărit interesele naționale, în cel mai fericit caz utilizând și cadrul UE în acest scop. Și mai rău, Comisia Europeană a turnat gaz peste foc prin conflictul pe care îl are cu Ungaria și Polonia în privința fondurilor europene. Comisia încă mai susține că aceste două țări violează principiile guvernării democratice. În replică, Polonia a reînviat spectrul celui de Al Doilea Război Mondial și a cerut reparații în valoare de peste o mie de miliarde de euro din partea Germaniei. Nici sancțiunile UE împotriva Rusiei nu sunt susținute uniform și sunt pline de excepții – publice sau secrete. Nici măcar lovirea Poloniei de o rachetă nu a unit UE.
Gâlceava dintre statele membre se reflectă și în cadrul instituțional, unde nu se mai știe cine deține controlul. Să fie președinta Comisiei, Ursula von der Leyen? Să fie președintele Consiliului European, Charles Michel? Sau să fie Josep Borrell, Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună? Până acum s-a dovedit foarte clar că von der Leyen și Michel nu au o relație bună, iar până și Borrell recunoaște că abordarea UE în politica externă este disfuncțională și instabilă.
Toate acestea nu înseamnă neapărat că UE se va prăbuși. Birocrațiile tind să se mențină mult timp după ce și-au demonstrat inutilitatea. Bruxellesul rămâne foarte atractiv ca loc în care politicienii europeni să-și încheie carierele. UE va fi la fel ca Sfântul Imperiu Roman – se va împletici mult timp prin istorie, după ce va începe să decadă. În viitor, deciziile majore vor fi luate, cel mai probabil, de statele națiune din Europa. Marele experiment european ar putea să se încheie.
http://cotidianul.ro/
