BY Paul Kingsnorth
Am abandonat tabuurile care ne-au ținut împreună
Cu un secol în urmă, pe măsură ce Marele Război se declanșa, Oswald Spengler scria că „lumea occidentală, fără excepție, se află sub influența unei imense iluzii optice”.
Declinul Occidentului, marea, ambițioasa, teorie poetică a Spengler a căderii occidentale – în curs de desfășurare, după spusele sale, până când a început să scrie – a avut de atunci adepții, detractorii și imitatorii săi. De asemenea, În ultimii ani, a cunoscut, de asemenea, o renaștere.
Declinul este în aer, amestecându-se cu fumul pădurilor arzând din Grecia și filmările șocante care vin din Afganistan. O mare parte din ceea ce a scris Spengler despre dizolvarea Occidentului – despre care a prezis că se va face pe deplin cunoscut în secolul XXI – s-a dovedit necesară și nici măcar nu auzise de schimbările climatice sau de talibani. Trebuie să aveți o voință puternică – de genul pe care o admira bătrânul Oswald – pentru a nega acest lucru, în timp ce națiunile se dezintegrează furioase, șuvoiul golfului se bâlbâie, lanțurile de aprovizionare se înăbușă.
Dar ce este „Occidentul”? Depinde despre ce trib întrebi. Pentru un liberal, Occidentul este „Iluminismul” și tot ce a urmat – democrație, drepturile omului, individualism și acel duo dinamic, „știință și rațiune”. Pentru un conservator, ar putea semnaliza un set de valori culturale: atitudini tradiționale față de viața de familie și identitatea națională și, probabil, un sprijin larg pentru capitalismul de piață liberă. Și pentru tipul de stânga post-modern care domină în prezent cultura, Occidentul – presupunând că recunosc că există – este în mare măsură un front pentru colonialism, imperiu, rasism și toate celelalte orori despre care auzim zilnic prin canalele oficiale.
Toate aceste lucruri ar putea fi adevărate în același timp, dar fiecare este, de asemenea, o dezvoltare destul de recentă. Occidentul este mult mai vechi decât liberalismul, stângismul, conservatorismul sau imperiul. Este, în același timp, un amestec mai simplu, mai vechi și extrem de complex decât ar putea oferi oricare dintre acestea. Este rezultatul legăturii între oameni și popoare ai unui continent, de-a lungul secolelor, printr-o anumită poveste religioasă.
„Niciodată nu a existat o organizație unitară a culturii occidentale în afară de cea a Bisericii creștine”, a explicat istoricul medieval Christopher Dawson în Religion and the Rise of Western Culture, scris la scurt timp după cel de-al Doilea Război Mondial. „În spatele modelului în continuă schimbare al culturii occidentale a existat o credință vie care a dat Europei un anumit sentiment de comunitate spirituală, în ciuda tuturor conflictelor, diviziunilor și sciziunilor sociale care i-au marcat istoria”.
Cu alte cuvinte, „Vestul” s-a născut din relatarea acelei povești sfinte – o grădină, un măr, o cădere, o înviere – care a modelat fiecare aspect al vieții: organizarea săptămânii de lucru; ciclul anual al sărbătorilor și zilelor de odihnă; plata taxelor; datoriile morale ale indivizilor; atitudinea față de vecini și străini; obligația milosteniei; structura familiilor; și cel mai important, o imagine cuprinzătoare a universului – structura și înțelesul său și locul nostru în el.
Pe scurt, Vestul era creștinismul. Dar creștinismul a murit. Dacă trăiești acum în Apus, trăiești printre ruinele sale. Multe dintre ele sunt în continuare splendide – catedrale intacte, concerte de Bach – dar până la urmă sunt ruine. Iar când o cultură veche clădită în jurul unei ordini sfinte moare, va urma un cutremur îndelungat în fiecare domeniu social, de la politică până la sufletul omului. Forma oricărui lucru și instituții – familie, muncă, atitudini morale și existența însăși a moralei, conceptele de bine și rău, moravurile sexuale, perspectiva asupra banilor, a odihnei, a muncii, a naturii, a corpului, a neamurilor, a datoriei – totul va fi în joc. Bine ați venit în 2021.
Cu patruzeci de ani în urmă în acest an, filosoful Alasdair Macintyre a susținut în lucrarea sa clasică After Virtue că noțiunea de virtute în sine va deveni în cele din urmă de neconceput odată cu eliminarea sursei din care a izvorât. Dacă viața umană este considerată ca neavând nici un sens superior, a spus el, va fi în cele din urmă imposibil să ne punem de acord asupra a ceea ce înseamnă „virtute” sau de ce ar trebui să însemne ceva.
Profesorul favorit al lui Macintyre la acea vreme era Aristotel, nu Iisus, dar critica sa asupra Iluminismului și prezicerea eșecului său suprem se baza pe o înțelegere clară a viziunii mitice a creștinătății medievale – și a umanismului parțial, gol și supra-rațional cu care filozofii iluministi au încercat să-l înlocuiască. Macintyre credea că acest eșec era deja evident, dar că societatea nu îl vedea, deoarece monumentele vechii ordine sacre erau încă în picioare precum statuile romane după plecarea legiunilor.
Pentru a-și ilustra teza, Macintyre a folosit exemplul tabu-ului. Acest cuvânt a fost descoperit pentru prima dată de europeni în jurnalele căpitanului Cook, în care își consemna vizitele în Polinezia. Macintyre explică:
„Marinarii englezi au fost uimiți de ceea ce considerau obiceiuri sexuale leneșe ale polinezienilor și au fost și mai uimiți să descopere contrastul puternic cu interdicția riguroasă asupra mâncatului împreună a bărbaților și femeilor. Când au întrebat de ce li s-a interzis bărbaților și femeilor să mănânce împreună, li s-a spus că practica era tabu. Dar, atunci când au întrebat în continuare ce înseamnă tabu, nu au putut obține informații suplimentare.”
Cercetările ulterioare au sugerat că insularii polinezieni înșiși nu erau chiar siguri de ce existau nici aceste interdicții; într-adevăr, când tabuurile au fost abolite în întregime în părți din Polinezia câteva decenii mai târziu, au existat puține consecințe evidente imediat. Deci, astfel de interdicții au fost lipsite de sens tot timpul?
Nu chiar. Macintyre ne amintește că, la început, tabuurile „sunt încorporate într-un context care le conferă inteligibilitate”. Dar dacă sunt desprinse de acel context, „dintr-odată sunt susceptibile să apară ca un set de prohibiții arbitrare”, în special în lumina cărora regulile de tabu au fost inițial înțelese, nu doar că au fost abandonate, dar au fost și uitate.” Odată ce societatea atinge acel stadiu în care uită rațiunea pentru care a instituit tabuul, e suficient să cadă o piesă pentru a se dărâma întreg edificiul. Potrivit lui Macintyre, acest stadiu a fost deja atins în occident. Odată ce o societate ajunge la stadiul în care a fost uitat motivul tabuurilor sale, este nevoie doar de o lovitură pentru a începe un efect de domino care le va doborî pe toate. Macintyre credea că această etapă a fost deja atinsă în Occident.
Când un astfel de aranjament social este distrus, cu ce este înlocuit? Când tabuurile au fost abolite în Polinezia, susține Macintyre, s-a creat un neașteptat „gol moral”, care a ajuns să fie umplut cu „banalitățile misionarilor protestanți din New England”. În cazul acesta, un anumit creștinism și-a făcut locul prin breșa creată de moartea unei povești sacre. Sfârșitul tabuurilor nu a adus vreo „libertate” abstractă; mai degrabă, a eviscerat cultura de inima sa. Acea inimă, dacă e să fim drepți, încetase să mai bată de ceva vreme, dar acum că arhitectura formală a dispărut, s-a creat un spațiu gol care aștepta să fie umplut – iar natura are oroare de vid.
Mi se pare că noi în Occident am ajuns în acest punct. Începând cel puțin cu anii 60, tabuurile noastre s-au prăbușit, și doar în ultimii ani multe din monumentele care mai supraviețuiau au fost puse – adesea la modul literal – la pământ. Creștinismul a expirat de-a lungul secolelor din cauza unui număr de motive complexe, dar nu a fost distrus de un dușman extern. Nicio armată agresivă nu a pătruns în Europa și ne-a convertit forțat la o credință rivală. Nu. Noi am dezmembrat povestea din interior. Ceea ce a înlocuit-o nu a fost o nouă ordine sfântă, ci o negare a faptului că există așa ceva.
În „După virtute”, Macintyre explică ce a urmat. Proiectul Iluminismului de secol XVIII a fost o încercare de a construi o „moralitate” (cuvânt care nu a existat cu sensul acesta înainte) dezbărată de teologie. Era proiectul de construcție a unei noi ființe umane după Dumnezeu, în care un nou sens, personal – care să nu fie veșnic sau responsabil în fața unei forțe mai înalte – va forma baza culturii și a individului.
A reușit? Pe scurt: nu. „Moralitatea” post iluministă, susține Macintyre, nu a fost un înlocuitor pentru un scop mai înalt sau un sens meta-uman. Dacă drumul corect pentru societate sau individ era bazat pe nimic altceva decât pe judecata personală a individului, atunci cine sau ce va fi arbitrul final?
În fine, fără acel sens mai înalt care să unească societatea, ea va decădea – așa cum s-a întâmplat – în „emotivism”, relativism și, în cele din urmă, se va dezintegra. Dacă orice cultură este clădită în jurul unei ordini sfinte – fie creștină, islamică sau hindusă, venerarea strămoșilor sau închinarea la Odin – atunci prăbușirea acelei ordini va duce la colapsul inevitabil al culturii care se sprijinea pe ea. În centrul fiecărei culturi există un tron, și oricine stă pe acel tron el va fi cel de la care vom lua exemplu. Experimentul modern a reprezentat actul de detronare atât literală cât și filosofică a suveranilor și a reprezentanților ordinii sfinte, și înlocuirea lor cu noțiuni pur umane și abstracte – „poporul”, „libertatea”, „democrația”, „progresul”.
Sunt pentru democrație (cea adevărată, nu simulacrul corporatist care e acum), dar detronarea suveranului – Hristos – care stătea în centrul ordinii sfinte apusene nu a dus la dreptate și egalitate universală. A dus – printr-o scurtătură sângeroasă cu numele Robespierre, Stalin și Hitler – la victoria completă a puterii banilor, care a pulverizat cultura și sufletele noastre într-un milion de cioburi furioase.
Golul creat de colapsul vechilor tabuuri a fost umplut de gazul otrăvitor al capitalismului consumist. A pătruns acum în fiecare aspect al vieților noastre, la fel cum demult a pătruns povestea creștină, până într-acolo încât abia ne dăm seama că a colonizat totul – de la felul în care mâncăm până la valorile pe care le predăm copiilor noștri. Eliberați într-un prezent post-modern – fără centru, fără adevăr, fără direcție – nu am devenit cetățeni independenți, responsabili și democrați într-o republică umană. Am devenit robi ai sinelui și ai puterii banului; închinători distruși în fața idolului monstruos al Progresului. „În etica Apusului, totul este direcție, dorință de putere”, scria Spengler.
„După Virtute” se încheie cu autorul declarând că sarcina care ne stă astăzi în față este similară cu cea a oamenilor care au trăit prăbușirea Romei: nu „de a reface imperiul”, ci de a-l construi din nou. Macintyre e celebru pentru că a susținut că Apusul așteaptă, „fără îndoială, „un nou și foarte diferit Sf. Benedict”. A susținut acest lucru în urmă cu 40 de ani iar noi așteptăm în continuare, însă este o perspectivă solidă de a vedea lucrurile. În pofida tragediei din Afganistan, Occidentul post-creștin nu duce lipsă de idei, argumente, insulte, ideologii, stratageme, conflicte sau mașini care să salveze lumea. Dar duce o lipsă acută de sfinți; și cât de tare avem nevoie de iubirea, înțelepciunea, disciplina și pacea lor în haosul vremurilor noastre. Poate că ar fi mai bine să începem să vedem cum am putea dobândi câte ceva din aceste calități noi înșine.
SURSA UnHerd
