Protestele profesorilor gravitează în jurul salariilor. Impasul negocierilor este total. Guvernul le-a propus câte o primă de 4.000 lei, ura și la gară. Un fel de ciubuc în schimbul tăcerii. Premierul Ciucă este învățat să dea ordine, nu să negocieze. N-are organ pentru a ieși în piață, să se urce pe basculantă și să convingă oamenii să plece acasă.

Săracu’ Ciolacu nu înțelege subiectul. N-are cum. Studiile sale sunt aproximative. A amânat rotativa ca să nu intre în funcție (dacă-l va aproba partenerul strategic) cu o cocoașă prea grea pentru spinarea sa intelectuală. E preocupat să nu explodeze și mămăliga celor din mediul sanitar, aflat sub jurisdicția PSD, să ne trezim în stradă cu proteste halatelor albe.

Iohannis are aceeași prestație ridicolă. Menirea fundamentală a președintelui este, potrivit Constituției, să medieze între stat și societate. Acum e o astfel de situație. Dar dacă-l chemi de prin hoteluri de lux, îl cobori din avioane exclusiviste și-l pui să ia o decizie, l-ai pierdut. Medierea lui în cazul de față se rezumă la îndemnul profesorilor de a pune muzică plăcută pe fundal atunci când își strigă revendicările și de a susține proiectul fantasmagoric „România educată”.

Președintele ar trebui măcar să aibă minima demnitate și să le spună deschis profesorilor că nu sunt bani la buget pentru mărirea salariilor întrucât avem alte priorități legate de siguranța națională. Trebuie să plătim armele oferite de partenerul strategic, întreținerea trupelor străine pe teritoriul țării, triplarea flotilei aeriene, ajutoarele de tot felul acordate Ucrainei ș.a. În plus, ca o bomboană pe colivă, au mai apărut și ucrainienii, mai noii noștri frați de la Bug care s-au refugiat în România și care trebuie să trăiască la noi ca belferii, chiar dacă-i mai stropesc din Porsche pe români, pe unde-i apucă.

Cheltuielile militare ale României sunt, în valori comparabile, cele mai mari din întreaga istorie a țării. Iohannis a impus majorarea bugetului pentru înarmare la 2,5% din PIB pentru a ieși în față la americani ca țânțarul pe frunte. Drept recompensă, a primit o șapcă și-o mângâiere caldă pe umeri. Stăpânii deștepți disprețuiesc slugile umile.

Bani trebuie și pentru cumpărarea minicentralelor nucleare. Chelului îi mai trebuia tichie de mărgăritar. Afacerea a fost aranjată de fostul ambasador Zuckermann, care, la fel ca Gitensteian, s-a stabilit în țară până vede afacerea pornită.

Nu sunt bani și pentru că au ajuns la scadență dobânzile uriașe la împrumuturile demente, de peste 40 de miliarde de euro, făcute de Cîțu în numai doi și jumătate și despre care nimeni nu spune pe ce au fost cheltuiți.

Toate acestea au provocat gaura în buget despre care vorbește toată lumea.

Măcar acum, în prag de plecare, când nu mai ar e nimic de primit de la comanditării săi (nu e pe lista scurtă pentru NATO), Iohannis ar trebui să aibă demnitatea să spună deschis profesorilor adevărul pe care-l resimțim cu toții, chiar dacă nimeni nu-l rostește: România este în război! Oricum am întoarce-o și-am suci-o, acesta este adevărul. N-ar rost să ne ascundem pe după plop. Nu sunt bani pentru că războiul din Ucraina ne costă și pe noi. Totul pentru front, totul pentru victorie! Nu mai e loc și pentru salariile profesorilor.

Iohannis ar trebui anunțe public că banii merg cu prioritate spre siguranța națională, nu spre educația națională. „România educată” se amână, acum este vremea pentru „România militarizată”. România educată, pe loc repaus!

Dacă românilor li s-ar spune clar care e situația cu banii la vreme de război, sunt convins că oamenii ar înțelege. Ceea ce e greu de suportat nu este adevărul, ci fățărnicia, șmecheria din dosul cuvintelor, fariseismul.

Iohannis este atât de laș și de disprețuitor față de români și de țara noastră încât nu va putea rosti niciodată adevărul despre cât ne costă participarea – sub diferite forme și steaguri – la războiul din Ucraina. Întrebat la BBC în ce constă, în mod concret, ajutorul pe care România îl acordă Ucrainei, ministrul actual de externe, un personaj de un carierism devastator, a dat un răspuns de pomină: politica statului nostru este de a nu spune! Deci secretul despre cum se cheltuie banii contribuabililor români este, în mintea lui Iohannis, Aurescu et CO, o veritabilă politică de stat. Și mai vorbim despre democrație. Despre controlul guvernanților de către cei guvernați. Despre transparență în cheltuirea banului public. Despre faptul că statul paralel nu există…

E NEVOIE DE UN COD ASPRU AL EDUCAȚIEI ȘI INSTRUCȚIUNII PUBLICE

Profesorii trebuie plătiți mult mai bine. Dar nu cred că e suficient pentru a da școlii românești o calitate substanțial îmbunătățită.

Problema educației naționale nu se rezumă la suma care le intră profesorilor pe card.

Politica generală a statului, climatul din societate, tabla de valori publice, paradigma în care funcționează instituțiile ar trebui schimbate din rădăcini într-un sens care să vizeze educația națională, nu securitatea națională. Deocamdată, de la Băsescu-Petrov încoace, România are o politică orientată spre represiune, nu spre educațiune. Pretextul a fost lupta împotriva corupției. Scopul real a fost distrugerea elitelor. Prioritate a căpătat instrucția militară, nu instrucțiunea publică. Liceele pedagogice la care se formau învățătorii care știau să învețe copiii cum se ține un stilou între degete au cam dispărut. Au apărut în schimb puzderii de „colegii militare” care scot tot felul de absolvenți pe puncte, dându-le grade, uniformă, pistol, mașină și mai ales multă putere.

La toate școlile militare, de toate categoriile, concurența este amețitoare pentru că, după absolvire, respectivii au multe privilegii, salarii consistente, solde pentru haine și hrană, hoteluri și medicamente gratuite etc, etc – fiecăruia după grade-după port.

Orientarea militaristă a statului este sistemică. Pentru ocuparea diferitelor funcții în stat nu se cere viză de la breasla profesională, ci de la noua securitate. Ca să fii ministru sau secretar de stat într-un domeniu nu sunt consultate asociațiile profesionale sau somitățile academice din domeniul respectiv, ci se cere certificat ORNISS de la securitate.

Statul funcționează și este condus nu după criteriile meritocrației, ci ale securistocrației. Pentru a obține o funcție, nu contează fișa de absolvire a școlilor civile, ci fișa de cadre avizată de SRI. Răspândirea obligației de a avea certificat ORNISS până la posturile de portar la instituții din ultimul cătun este ca o glicemie ce arată cât de mare a ajuns diabetul securistic infiltrat prin toate venele societății.

Nu se poate vorbi de vreo Românie educată atâta vreme cât, în ordinea socială – inclusiv sub aspect salarial, cei dintâi respectați nu sunt profesorii, ci securiștii, polițiștii, ofițerii de integritate, procurorii, gardienii din pușcării și tot ceea ce ține de represiune, în general.

Consecința acestei stări de lucruri o vedem cu toții. Nu trebuie să mergem până la acel procent de analfabeți funcționali cu care batem toate scorurile din lume. Vedem sub ochii noștri ce producție de parlamentari și de miniștri a dat societatea; de bacalaureați care nu știu să scrie; de absolvenți de facultăți care se împiedică la despărțirea în silabe…Cu toate excepțiile de rigoare – repet, cu toate excepțiile de profesori străluciți și de elevi olimpici internaționali, inventatori și alți asemenea copii eminenți – starea dominantă din școli, a pregătirii elevilor și a prestației profesorilor este deplorabilă. Nu demult am putut vedea de la tribuna Senatului cât de mândră era fosta ministră a Învățământului, profesoară de Lb. Română, pe deasupra, când a trântit un „este” în loc de „sunt”. Cu asta începe abecedarul prostiei.

Ce avem în prezent? Se discută despre epidemia de droguri în școli; mulți dau din umeri și spun că așa e în democrație. În alte timpuri, așa ceva provoca un cutremur național. Au făcut carieră imaginile în care un elev comitea gesturi sexoide lipit de o profesoară docilă și zâmbăreață, iar altul aștepta la rând; așa e în democrație!, ni se spune. Sunt cazuri de părinți bine bazați care cheamă la ordine profesorii sau dirigintele sau directorul școlii pentru notele mici ale odraslei; că așa e în democrație1

Autoritatea școlii e la pământ, a profesorilor călcată în picioare. C-așa e în democrație, ni se spune.

Confortul profesional al cadrelor didactice nu depinde doar de leafă. În nici un caz leafa singură, cât de mare ar fi, nici nu exprimă, nici nu garantează prestigiul unui profesor. Pe lângă leafă, trebuie create condiții care să asigure demnitatea profesorului, autoritatea sa la catedră, suveranitatea absolută asupra notei pe care o dă, disciplina severă din școli etc etc etc.

Astfel de condiții trebuie asigurate prin lege, nu prin declarațiile gulgutierilor de la tribuna parlamentului. Lege care să interzică telefonul mobil în clasă, lege care să interzică ingerința părinților în procesul educativ din școli, lege care să pedepsească drastic orice abatere din partea oricărui elev, lege care… lege care … Se pot da mai multe exemple de reguli care trebuie impuse urgent în întreg sistemul.

Mai multe astfel de reguli pot fi reunite într-un sever Cod al Educației și Instrucțiunii publice. pe care să jure toți, părinți, și profesori deopotrivă.

Altfel, vom ajunge în prăpastie. Cu lefuri mari cu tot.