Pe un pleș țiclău de
munte
Raze de potele
cărunte.
Le hoinăresc,
Tălpile-mi
mângâind
Țărâna, pân’ de o
cuprind
În vals
nelumesc.
Prin văile verzi
odată
Trece o albie secată
–
Saharian
pastel,
Abisal
cufundat,
Cum am aflat
De la castel...
Aud o chemare:
„Descinde pe
înserare
La sadul din
vale
Unde semeții
munți
Sărută a cerurilor
frunți
S-ajungi pe șerpuita
cale!”
Gândul anin
De oleacă de
vin,
Ca până la
noapte
Să ajung, așa
voiesc,
Mândrei să-i
graiesc
În iatac tainice
șoapte.
Poarta dobor
Plumbuit cu
amor,
Pețind o sleamă de
viață
Nebunească –
Postulare
feciorească:
Degrabă s-o iau de
soață.
Sicra
aniversară,
Din nedereasă
dulce-amară,
E în novembre
culeasă.
Icoana de întunecime
neîmblânzită,
De zei în libațiuni
blagoslovită,
Sub cenușile cerului...
Aleasă!
Rămân pe cer mii de
rubine,
Animi de ea și de
mine;
Clocotesc ecouri prin
cătune
Precum tunetele în
tempeste
Și fulgerul ce-l vezi și nu
mai este:
Singurătatea-mi în aurora ei
apune.
Lepădând umbre și
nori,
Când ițesc sfioșii
zori
Dintre nurii de
fătucă,
În surâsuri
abandonate
Și sărutări
înmiresmate,
Devin din om...
nălucă...
