CUPRINS
INTRODUCERE..
4
I. Viaţa
Sf. Simeon Noul Teolog.
8
II. OMUL
DUHOVNICESC.13
DESĂVÂRŞIREA SAU ÎNDUMNEZEIREA
OMULUI13
1.
Credinţa şi faptele bune: împlinirea cuvântului
dumnezeiesc.
13
2.
Purificarea de patimi prin
virtuţi.19
3.
Îndumnezeirea. Imitatio
Christi.29
III. Rolul
Sfintelor Taine în desăvârşirea
omului:35
1.
Prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh.
35
2.
Sfânta Taină a Botezului, Pocăinţei,
Euharistiei48
IV. Omul
trupesc sau iraţional55
1. Pofte
şi patimi55
2.
Păcate împotriva Duhului
Sfânt65
3. Raţiune
şi simţire în desăvârşire.
69
V. Omul
contemporan.72
Relaţia cu
sine, cu semenii şi cu Dumnezeu.
72
VI.
CONCLUZII79
BIBLIOGRAFIE..
84
INTRODUCERE
Lucrarea de faţă este o atentă aplecare (o
analiza) asupra textelor Sfântului Simeon Noul Teolog, referitoare
la sănătatea primordială a sufletului omului, tragedia căderii
primilor oameni în păcat şi eliberarea de păcatul strămoşesc, apoi
la războiul duhovnicesc pe care îl are omul de purtat până ajunge
să se purifice de patimi şi să ajungă la îndumnezeire. Sfântul
Părinte ne dezvăluie formele diferite de
manifestare a omului căzut de la ascultarea de Creator, la robirea
faţă de creatură. El ne arată toate suişurile şi coborâşurile
luptei cu patima, până la cele mai mici amănunte, pentru că
necunoaşterea vicleniilor vrăjmaşului înseamnă pentru noi pierderea
luptei chiar de la începutul ei. Părintele insistă mult pe
prevenirea păcatului prin alungarea lui încă din faza de ispită,
pentru că dacă nu este înlăturat încă din faza de momeală sau atac,
lupta va fi apoi mult mai grea.
Sfântul Simeon insistă pentru
alungarea ispitei încă de la început, pentru că dezvoltată, ea duce
la patimă, transformându-se într-un zid despărţitor între om şi
Dumnezeu. Trebuie să nu dialogăm cu gândul păcatului, căci păcatul
săvârşit de mai multe ori este de fapt patima, care, la rândul ei,
naşte sau întreţine alte păcate sau patimi.
Omul modern ar prefera să i se spună
că nu există păcat, ca viaţa lui să se poată desfăşura fără nici o
teamă. Unii vor să aibă numai trup, pentru a-şi îndeplini poftele
şi a nu fi mustraţi de conştiinţă, iar alţii ar vrea să aibă numai
suflet, fiind atraşi mai mult de cele duhovniceşti, uneori trupul
împiedicând lucrarea cea bună a sufletului. Azi
se săvârşesc aceleaşi păcate ca şi atunci, în vremea când au fost
concepute aceste scrieri, dar omul modern nu mai are conştiinţa
păcatului, nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte
cel duhovnicesc şi nu arată nici dorinţă de a se
îndrepta.
Însă cei ce iau în serios această
luptă ştiu că pe tot parcursul ei este lucrător şi Dumnezeu cu
harul Lui, pe măsura râvnei lor. Chiar dacă la început vor câştiga
doar victorii mici, iar faptele bune vor fi murdărite cu noroiul
păcatelor, Sfântul Simeon îndeamnă la silinţă şi la stăruinţă, căci
Dumnezeu ţine seamă de acestea şi cu puterea Lui va sfărâma
lanţurile păcatelor şi îi va duce în corabia
nepătimirii.
Creştinismul este mai mult decât
simpla ascultare formală faţă de dogme sau decât simpla păzire a
unor reguli morale. El este simţirea conştientă a harului, este
vederea Sfintei Treimi manifestate în trupul mistic şi eclezial al
lui Hristos care este Biserica[1].
Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu are loc prin participarea
ascetică şi mistică concretă a credinciosului, la misterul eclezial
al Întrupării prelungit sacramental în Euharistie. Experienţa
luminii dumnezeişti este foarte importantă pentru un creştin pentru
că prin ea, el îşi vede păcatul, se căieşte cu lacrimi
şi tot prin ea dobândeşte certitudinea
iertării păcatelor, a vindecării de
patimi şi implicit a mântuirii. Pentru
că numai Dumnezeu în Duhul Sfânt
trimis de Hristos
poate ierta păcatele iar certitudinea iertării e dată
de
vederea luminii lui Dumnezeu şi
intrarea celui ce s-a căit şi a fost astfel
iertat în Împărăţia lui Dumnezeu ca
fiu al Lui prin har.
Învăţătura Sfântului Simeon Noul
Teolog este valabilă pentru toate
timpurile şi vremurile de - a lungul
istoriei, pentru că mereu omul va fi pus în faţa
alegerii: viaţa sau moartea, trupul sau
sufletul, sau mai bine zis să decidă prin chemare pentru un su flet
curăţit de Duhul Sfânt la statura omului duhovnicesc şi
înduhovnicit, care-şi transfigurează trupul prin lucrarea
Duhului.
Din punct de vedere teologic cea mai importantă operă a
Sfântului
Simeon, care-i va aduce supranumele
caracteristic de “Noul Teolog”, o
constituie celebrele sale
Discursuri teologice şi etice [2]
elaborate între anii 1000 - 1009. Ele concentrează în ele
teologia autentică a Bisericii: trinitară, eclezială, existenţială,
împotriva teologiei intelectualiste, formaliste şi scolastice, ale
căror duhuri ne “bântuie” şi pe noi astăzi, ce se înfiripase în
Bizanţ, desprinsă de realitatea sacramentală a Bisericii şi care
încetase a mai fi mărturie a experienţei spirituale concrete a
comuniunii personale a credinciosului în Biserică cu Sfânta
Treime.
În Cateheze[3],
Sfântul Simeon Noul Teolog, plecând de la Fericirile evanghelice şi
teologia ioaneică (Matei 5, 8; Ioan 14, 21, 23), propovăduia cu
insistenţă posibilitatea reală pe care o are credinciosul ce a
primit cu credinţă harul Sfintelor Taine de a beneficia, în
nepătimirea câştigată la capătul căii ascetice a curăţirii inimii
prin pocăinţă, prin lacrimi şi împlinirea tuturor poruncilor,
experienţa simţirii harului ca vedere a lui Dumnezeu în comuniunea
de iubire şi lumină a Sfintei Treimi, încă din viaţa
aceasta.
Prezenţa Duhului Sfânt se constituie
în experienţă a sufletului care
luminat de lumina cunoştinţei simte şi
cunoaşte în acelaşi timp: este o experienţă mintală în care
cunoaşterea se subînţelege. Relaţia sufletului omenesc cu Dumnezeu
ţine de o psihologie emoţională spirituală.
Revărsarea darurilor Sfântului Duh
peste credincioşi constituie aspectul pnevmatologic al Bisericii,
început la Cincizecime şi continuat de fiecare credincios în parte
prin cunoaşterea, vederea lui Dumnezeu şi prin împărtăşirea de
harul divin prin Sfintele Taine[4].
Duhul Sfânt lucrează în fiecare credincios deschis comuniunii cu
Dumnezeu, transfigurând şi hristoformizând; aceasta depăşeşte
cadrul unei simple experienţe, este o nouă renaştere, este
dobândirea stării pierdute, este soluţia omului care vrea să devină
din trupesc - duhovnicesc; aceasta se dobândeşte prin curăţire,
pregătire, care sunt de fapt expresia normalizării - prin
respectarea poruncilor, credinţă şi fapte bune - a relaţiilor cu
Dumnezeu şi cu semenii, prin curăţirea de patimi, care întunecă
taina lucrurilor şi sensul lumii şi sensul omului în
lume.
Lipsa de sens este privită drept sens
al lumii; omul se resemnează cu moartea, cu scurtele plăceri care
aduc apoi dezgustul şi goliciunea. Lumea devine înşelătoare, ori
lumea, a cărei lumină este Hristos ar trebui să fie drum spre
Dumnezeu.
Cea mai mare taină a existenţei este persoana, iar această taină
se
actualizează şi se descoperă în
relaţia dintre persoane, ea reflectând
taina supremă a Persoanelor Sfintei
Treimi. Omul care comunică prin iubire cu celelalte persoane este
omul duhovnicesc, în timp ce omul trupesc tace, într-o singurătate
ce-i apasă fiinţa şi care-i oferă izolarea sinonimă cu moartea,
pierderea mântuirii şi depărtarea de
Dumnezeu.
Dumnezeu ne cheamă să fim duhovniceşti, nu trupeşti; El este Calea
Adevărul şi Viaţa - lucrarea, sensul şi
fiinţarea.
I. Viaţa Sf. Simeon Noul Teolog
Sf. Simeon Noul Teolog s-a născut în
949 în Galatea, din Paflagonia (Asia Mică), din părinţi care
aparţineau nobilimii provinciale, înstărită şi influentă în
treburile politice. Era epoca dinastiei macedonene, una dintre
perioadele bizantine care a cunoscut o puternică efervescenţă
culturală şi materială. Viaţa lui Simeon coincide în mare parte cu
domnia celui mai ilustru reprezentant al acestei dinastii,
împăratul Vasile II Bulgarochtonul (976-1025). În jurul vârstei de
11 ani, Simeon a fost dus de tatăl său la Constantinopol, pentru
a-şi face studiile în şcolile capitalei şi a intra apoi în slujba
împăratului. Unchiul său Vasile ocupa în acea vreme un post
important la curte şi avea intenţia să-şi prezinte nepotul
împăratului, dar tânărul Simeon a refuzat. De asemenea, a refuzat
să continue instrucţia în şcolile superioare[5].
În această perioadă a vieţii sale, se
pare că ducea viaţa împrăştiată a unui tânăr al capitalei care nu
în satisfăcea deloc. Sub influenţa lecturilor duhovniceşti,
îndeosebi a „Vieţilor sfinţilor”, el a resimţit profund lâncezeala
spirituală a vieţii sale şi a început să caute o persoană sfântă,
care să-l călăuzească şi să-l împace cu Dumnezeu. Deşi nu a fost
înţeles de cei din jur, el a reacţionat cu credinţă şi încredere în
Dumnezeu. Iar o asemenea credinţa nu a rămas fără răspuns. A
întâlnit un om sfânt, un bătrân călugăr al mănăstirii Studion, pe
nume Simeon. Acum începe o perioadă nouă a vieţii sale. Probabil că
a continuat să muncească în lume, ca mai înainte, dar îşi cerceta
adesea părintele duhovnicesc şi urma cu râvnă sfaturile lui. Când
Simeon i-a cerut o carte duhovnicească,m i s-a dăruit, de către
duhovnic, „Despre legea duhovnicească a lui Marcu Ascetul”. Mai
târziu , Sf. Simeon, referindu-se la folosul duhovnicesc al acestei
cărţi, spune: „Şi niciodată de atunci, el nu se culcă lăsându-şi
conştiinţa să-l mustre de ceva şi să-i spună: De
ce n-ai făcut aceasta sau aceea ? Astfel, rănit de dragoste şi de
dorinţă pentru Domnul, el căuta prin nădejde frumuseţea
supremă”[6].
Cu o râvnă adolescentină, el punea în practică preceptele Sf. Marcu
Ascetul, prelungind rugăciunile de noapte, astfel încât nopţile
erau dăruite rugăciunilor fierbinţi, lacrimile
îi curgeau, metaniile se înmulţeau ca şi cum Domnul era de faţă,
iar Maica Domnului era permanent chemată în ajutor. În timpul unei
asemenea nopţi, Simeon a avut prima vedere mistică de lumină, care
l-au umplut de bucurie şi l-a făcut să-şi piardă conştiinţa de
sine. Această prima perioadă de incandescenţă spirituală şi de
entuziasm religios era atribuită duhovnicului său, Simeon
Evlaviosul, dar ea nu a durat mult. Tânărul s-a întors la viaţa
lumească de mai înainte.
Totuşi, în această perioadă de delăsare de 6-7 ani, Simeon nu a
rupt legătura cu părintele duhovnicesc şi şi-a păstrat
fecioria.
A urmat apoi o a doua perioadă de
eliberare de puterile răului. A apelat la ajutorul duhovnicului
său, căruia i-a devenit ucenic credincios. L-a ascultat şi a
îndeplinit cu râvnă sfaturile lui. Dar la puţin timp, stareţul
mănăstirii respective, indignat de ataşamentul tânărului Simeon
faţă de duhovnicul său, a făcut ca discipolul să fie izgonit din
mănăstire.
În consecinţă, el a intrat din nou ca
începător în mănăstirea Sfântului Mamas din Xerochercos, dar a
continuat să fie călăuzit de Simeon evlaviosul de la Studios. În
noua sa mănăstire a fost hirotonit preot, apoi la 31 de ani, pe la
anul 980 a ajuns stareţ. Sfinţenia şi înţelepciunea sa l-au făcut
să devină o persoană renumită în Constantinopol, dar totodată
criticat şi atacat.
Biograful Sfântului Simeon a fost
Nichita Stithatul. Din scrierea lui aflăm despre desfăşurarea
evenimentelor din viaţa Sfântului, însă viaţa sa duhovnicească se
desprinde cu precădere din scrierile lui. Vederea luminii
dumnezeieşti, momentul culminant al vieţii sale contemplative
constituie cel mai important capitol al scrierilor sale. Ispitele
şi greutăţile inerente urcuşului duhovnicesc au fost dublate de
potrivnicia oamenilor şi de neînţelegerea căilor duhovniceşti de
către aceştia. El se raliază curentului isihast şi teologiei
luminii necreate care constituie fenomenul sublim al
spiritualităţii bizantine. Incandescenţa trăirilor sale spirituale
a fost atât de profundă, încât Însuşi Hristos a început să-i
vorbească, iar unirea mistică cu Hristos a devenit pentru el o
stare constantă.
Din dorinţa de a împărtăşi şi altora
bucuria prezenţei lui Hristos în viaţa sa personală a început să
descopere şi altora experienţa sa, ceea ce, din păcate a stârnit
invidia multor călugări. Considera că nu este permis să ascundă
această comoară care este Iisus Hristos şi simţea nevoia de a o
vesti şi altora. În învăţătura sa, Simeon predica putinţa unirii
mistice cu Dumnezeu în viaţa prezentă, prin împlinirea poruncilor
lui Hristos şi prin urmarea căii strâmte a nevoinţelor ascetice.
Încă de acum din această lume începem să participăm la
Înviere.
Învăţătura Sfântului Simeon nu se
adresează în mod deosebit persoanelor înaintate în viaţa
contemplativă, ci călugărilor obişnuiţi dintr-o chinovie a
capitalei, ba chiar şi unui cerc mai larg de creştini. Predicile
sale l-au transformat într-o persoană mediatizată, generând un
aflux continuu de călugări către mănăstirea sa. În căutare de
călăuză duhovnicească multe persoane importante ale timpului său îl
abordau. Din păcate, prea puţini răspundeau într-un mod identic
dragostei părinteşti cu care Stareţul Simeon îi
învăluia.
Au apărut fricţiuni între stareţi şi
călugări determinate de exigenţa radicală a lui Simeon şi se
insistenţa lui de a urma calea mistică a Părinţilor din vechime,
ceea ce unora li se părea imposibil. A început a fi învinovăţit
pentru că vorba prea mult de propria sa viaţă duhovnicească şi de
a-i îndruma pe călugări să urmeze aceeaşi cale ca şi el, către
iluminarea dumnezeiască. Deznodământul crizei a fost răzvrătirea
călugărilor de la Sfântul Mamas, împotriva stareţului Simeon. Dar
calmul stareţului, surâsul blajin şi privirea blândă i-a obligat pe
răzvrătiţi să nu se atingă de el. Au plecat însă cu o petiţie la
Patriarhul Sisinie şi cerură intervenţia lui. Ca răspuns,
Patriarhul i-a alungat pe călugării răzvrătiţi şi l-a reabilitat pe
Simeon care a rămas stareţ la Sfântul Mamas încă 10 ani. În 1005,
după 25 de ani de stăreţie s-a retras. Dorinţa sa fierbinte de a-i
vedea pe călugări că întrupează în faptă cuvintele şi îndrumările
lui, rodind practic în ogorul sufletului, împodobindu-l cu virtuţi
alese, încinşi cu brâul castităţii şi având pavăza dreptei
credinţe, nebiruiţi de viciu nici în timpul odihnei trupeşti, a
început astfel a se înfiripa, el plămădind sufletul tuturor cu
florile cele alese ale virtuţilor[7].
Reputaţia sa continua să întâmpine
împotrivirea prelaţilor bizantini, în special a fostului mitropolit
al Nicomidiei, sincelul Ştefan. A avut loc un conflict mai mult
duhovnicesc decât dogmatic, care nu a ieşit din cadrele Ortodoxiei.
Această dispută s-a finalizat după 6 ani, când Simeon a fost exilat
la 3 ianuarie 1009 din mănăstirea sa. Pretextul surghiunirii l-a
constituit iniţiativa lui Simeon de a prăznui în mănăstirea sa cu
mare solemnitate, pomenirea părintelui său duhovnicesc Simeon
Evlaviosul. Patriarhul Serghie al II-lea a consimţit exilul
stareţului Simeon. Răspunzând tuturor calomniilor, Simeon a apărat
memoria părintelui său duhovnicesc refuzând orice diminuare a
cultului său. De la fostul său fiu duhovnicesc, Hristofor Faguras,
a primit paraclisul Sfintei Marina şi acolo a întemeiat o
mănăstire. Admiratorii din capitală ai lui Simeon au intervenit pe
lângă patriarh, care l-a chemat în exil şi l-a primit cu multă
cinste. După 13 ani de exil, Simeon a murit la 12 martie 1022
cunoscându-şi mai dinainte data morţii. A murit în vârstă de 73 de
ani.
Reînnoitor al vieţii duhovniceşti şi
mistice autentice, atingând culmile unirii dumnezeieşti, Simeon a
meritat cu prisosinţă supranumele de Noul Teolog. Mai întâi i-a
fost dat de adversari, cu sens peiorativ, dar a fost acceptat cu
entuziasm de ucenicii săi. Cuvântul Teolog nu vrea să
surprindă vreo persoană ce elaborează dogme noi, ci una atingând
culmile contemplaţiei. Adjectivul Nou desemnează calitatea
Sfântului Simeon de înnoitor al vieţii apostolice. Pentru
contribuţia sa marcantă pe tărâmul
spiritualităţii ortodoxe, Biserica îl cinsteşte la 12
ianuarie.
II. OMUL DUHOVNICESC.
DESĂVÂRŞIREA SAU ÎNDUMNEZEIREA OMULUI
1. Credinţa şi faptele bune: împlinirea cuvântului dumnezeiesc
Între credinţă şi fapte bune există o
legătură organică, în amândouă
manifestându-se comuniunea cu Hristos.
Credinţa în Hristos este
iradierea în noi a prezenţei şi a
puterii Lui, sălăşluit în noi în chip nevăzut. Credinţa aceasta
include în ea iubirea faţă de Cel ce S-a jertfit, a înviat pentru
noi şi S-a sălăşluit întru noi, ca din starea lui de jertfă şi
înviere să luăm putere să murim şi noi faţă de păcat şi să ducem şi
noi o viaţă nouă din El şi cu El[8].
Hristos Însuşi ne umple de iubire faţă
de El, prin iubirea Lui faţă de
noi, iar iubirea ne dă puterea să
facem şi să fim asemenea Lui, să murim faţă de păcat şi să ne
manifestăm cu iubire faţă de oricine şi faţă de orice.
Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog,
Hristos sau Cuvântul este “meşterul”
Care reface şi înnoieşte firea
omenească, pe cei ce pun în aplicare poruncile lui Dumnezeu şi care
aduce după sine luminarea Duhului Sfânt şi cunoaşterea tainelor
Împărăţiei cerurilor: “…căci înainte de a Se înălţa la cer şi a-şi
pune întunericul ascunzişul său, ne-a dat nouă sfintele Sale
porunci ca pe nişte unelte,… iar credinţa în El ca pe un meşter,
astfel încât noi să fim vase, credinţa meşter, iar poruncile unelte
prin care meşterul Cuvânt reface şi înnoieşte pe lucrătorii
poruncilor Lui, ca prin lucrarea lor curăţindu-ne să fim luminaţi
de către Duhul, înaintând în cunoaşterea tainelor Împărăţiei
cerurilor”[9]
Credinţa adevărată este cea însoţită
de fapte bune; aceste fapte bune sunt expresia cea mai fidelă a
iubirii lui Hristos, pentru că Hristos în tot ceea ce a făcut
pentru mântuirea oamenilor a făcut din iubire ; Sfântul apostol
Pavel spune că această credinţă este însuşirea stării de dreptate a
lui Iisus, de pe urma jertfei şi învierii Lui. Ea este opusă
faptelor legate de legea tăierii împrejur sau a netăierii împrejur
(Galateni 5, 6); este opusă faptelor oricărei legi, care sunt fapte
săvârşite din puterea omului. Cel care are credinţă dar nu şi fapte
bune, expresie a iubirii, chiar dacă ar muta şi munţii din loc, sau
şi-ar da trupul său să fie ars, nu înseamnă nimic. Credinţa în
Hristos este iubirea faţă de Hristos şi însuşirea
iubirii
Lui Hristos faţă de
oameni, împlinirea poruncilor Lui fără de care
nu
există adevărată credinţă: “aşa cum
uneltele fără meşteşugar şi meşteşugarul fără unelte nu pot lucra
ceva, tot aşa nici credinţa fără împlinirea poruncilor, nici
împlinirea poruncilor fără credinţă nu ne înnoieşte şi nu ne
plăsmuieşte din nou, nici nu ne face din vechi
noi…”[10].
Sfântul Apostol Pavel respinge
faptele, dar numai pe acelea care nu
izvorăsc din credinţa în Hristos şi
din iubirea faţă de El, pentru că credinţa e baza faptelor, dar aşa
cum faptele care nu sunt din credinţa în Hristos nu au valoare
pentru mântuire, tot aşa nici credinţa care nu e lucrătoare prin
iubire nu e o credinţă adevărată. Mântuirea se dobândeşte prin
împreună lucrarea omului cu Dumnezeu; ea este nu numai lucrare a
omului dar mai ales dar din partea lui Dumnezeu, care ni Se
descoperă, Care ne cheamă dar care la rândul Său doreşte un răspuns
din partea noastră[11].
Noi suntem cei care batem la porţile Împărăţiei Cerurilor iar
Dumnezeu este Cel Care ni le deschide:
“Alergaţi, bateţi, ca să vi se deschidă poarta Împărăţiei
cerurilor, ca să intraţi înăuntru şi s-o aveţi voi înşivă
înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Căci aceia care ies din viaţa
prezentă înainte de a avea această Împărăţie în
inimi, cum o vor afla odată ce au plecat de aici fără să o caute ?
Deci trebuie să o căutăm, să batem… Dacă lucrăm
aici şi ascultăm de Hristos Stăpânul nostru, grăbindu-ne cât suntem
în viaţă, să primim Împărăţia în noi înşine, nu-L vom auzi
zicându-ne: Plecaţi de aici. Pentru ce căutaţi acum Împărăţia, pe
care v-am îmbiat-o şi pe care aţi refuzat să o primiţi ?”
[12]
Mântuitorul Însuşi a spus că iubirea
faţă de El se arată şi se întăreşte prin împlinirea poruncilor Lui
şi această împlinire ne conduce la comuniunea mai deplină cu El:
“Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte;
iar cine Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi de Mine şi-l voi iubi şi
Eu, şi mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21); sau: “Dacă mă iubeşte
cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi vom
veni la el şi Ne vom face locaş în el” (Ioan 14, 23): “… dar atunci
când le vom primi pe amândouă (credinţa şi faptele bune n.r.)
într-o inimă neşovăelnică şi ne vom face vase de bună folosinţă
Stăpânului spre primirea mirului spiritual, atunci şi Cel ce a pus
norul ca ascunziş al Său ne va înnoi, ne va face din vechi noi, ne
va învia din morţi, va tăia întunericul şi va trece pe acolo mintea
noastră, şi Se va pleca de acolo ca printr-o deschizătură şi ne va
lăsa să-L vedem într-un chip nedesluşit, pe cât se poate vedea
discul soarelui sau al lunii. De aici mintea se învaţă sau mai bine
zis cunoaşte şi e iniţiată, primind certitudinea că nu există o
altă împărtăşire parţială de bunătăţile cele negrăite ale lui
Dumnezeu decât dacă cei ce cred vor persevera în smerenia inimii şi
credinţă neşovăelnică, în hotărâre, din tot sufletul, toată lumea
şi cele din lume împreună cu voile lor întru toate poruncile lui
Dumnezeu…”[13].
În acest context omul ajunge să-L
cunoască pe Dumnezeu, petrecerea, convorbirea cu Dumnezeu şi
vederea bunătăţilor Lui negrăite întrec orice fericire…şi bucurie
şi satisfacţie… Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog mântuirea
credincioşilor se face nu din faptele legii, adică nu din postiri,
priveghieri, culcările pe jos, foame, sete atâta vreme cât acestea
şi multe altele nu se fac din credinţă şi din smerenia faţă de
Dumnezeu; în această chestiune de multe ori, valoarea faptelor bune
pentru mântuire este considerată antinomic de Sfântul Simeon Noul
Teolog, în funcţie de accentul pe care-l pune pe gratuitatea
harului sau pe necesitatea strictă a conlucrării cu harul prin
împlinirea poruncilor:
“…Dumnezeu nu cere doar
numai aceasta ci şi un duh zdrobit şi o inimă zdrobită şi smerită
(Psalmul 50, 19) şi ca inima noastră să-I spună pururea în cuget
curat: Cine sunt eu Doamne, Stăpânul şi Dumnezeul meu, că Te-ai
pogorât şi Te-ai întrupat şi ai murit pentru mine, ca să mă
slobozeşti din moarte şi din stricăciune şi să mă faci părtaş
slavei şi dumnezeirii Tale ? Căci atunci când vei fi aşa în
mişcările inimii tale, de îndată Îl vei găsi îmbrăţişându-te şi
sărutându-Te cu taină şi dăruindu-ţi duh drept întru cele
dinlăuntru ale tale (Psalmul 50, 12) duh de libertate şi iertare de
păcate şi nu numai aceasta ci şi încununându-te
cu darurile Sale şi făcându-te slăvit prin înţelepciune şi
cunoaştere. Fiindcă ce altceva e aşa plăcut şi de bine primit de
Dumnezeu ca inima smerită şi zdrobită, şi un cuget curat plecat în
duh de smerenie ? Căci într-o astfel de stare a sufletului
locuieşte şi se odihneşte Dumnezeu şi toată uneltirea diavolului
rămâne cu toată nelucrătoare şi toate patimile cele stricăcioase
ale păcatului se şterg în chip desăvârşit şi sub povara lui se
pleacă în el numai roada Duhului care este iubirea, bucuria, pacea,
bunătatea, îndreptarea, credinţa blândeţea, smerenia, înfrânarea,
cărora le urmează în chip frumos cunoaşterea cea dumnezeiască,
înţelepciunea Cuvântului şi adâncul înţelesurilor şi tainelor celor
ascunse ale lui Hristos”[14].
Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu nu numai că este o dovadă a
iubirii manifestată prin fapte faţă de Dumnezeu dar aduce după sine
sălăşluirea Lui înlăuntrul fiinţei noastre, iluminarea, cunoaşterea
Lui, dobândirea de daruri duhovniceşti, dintre care cel mai mare
este cel al mântuirii. Imposibilitatea împlinirii poruncilor
constituie un pretext şi un refuz al lui Dumnezeu; este de fapt
refuzul nostru izvorât din lipsa dragostei şi din împietrirea
inimii şi nicidecum datorită faptului că poruncile ar fi un
obstacol greu de trecut, sub raportul dificultăţii:
“Iar dacă cineva ar spune că nimeni nu
poate să păzească toate poruncile, acela să cunoască că Îl defaimă
şi osândeşte pe Dumnezeu ca pe Unul Care ne-a poruncit lucruri cu
neputinţă; şi că nu va scăpa de o osândă inevitabilă, ci asemenea
celui care a spus: Te-am ştiut om aspru care seceri unde nu ai
semănat şi de unde nu ai risipit” (Matei 25, 24) şi acesta va fi
osândit şi se va asemăna şarpelui care i-a spus lui Adam: Cunoscând
Dumnezeu că în ceasul în care veţi mânca din pom veţi fi asemenea
Lui, de aceea v-a poruncit să nu mâncaţi din el (Facere 3, 4 -
5).
Fiindcă unul ca acesta Îl numeşte pe
Dumnezeu mincinos, amăgitor şi invidios: mincinos pentru că a spus:
Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară (Matei 11, 30), iar
el declară nu numai că nu e uşoară, dar chiar şi de nepurtat;
amăgitor pentru că a venit făgăduind multe şi
nevrând să ne dea nimic; sau mai degrabă ca unul care, fiind
invidios pe mântuirea noastră, ne-a păzit să facem şi să păzim
lucruri cu neputinţă da împlinit pentru noi, ca să ne scoată de
aici un pretext pretins justificat pentru a ne lipsi de bunătăţile
acelea. Dar vai acelora care grăiesc acestea şi nu se vor pocăi;
fiindcă Stăpânul şi Dumnezeul nostru n-a poruncit nimic
împovărător, nici greu de purtat, ci mai degrabă toate sunt uşoare
şi deloc anevoioase, precum - credeţi-mă - am cunoscut eu însumi că
porunca lui Dumnezeu este uşoară ca şi intrarea în Împărăţia
Lui”[15].
Credinţa sinceră în Hristos duce la săvârşirea faptelor bune şi la
un ataşament faţă de persoana lui Hristos, ataşament pe care chiar
Sfântul Simeon Noul Teolog ni-l mărturiseşte în cele ce am văzut
mai sus cât şi în următoarele cuvinte: “Astfel socoteam de la mine
însumi uşoară povara poruncilor şi bun jugul Domnului, iar faptul
că nu găsesc o pricină pentru a muri pentru El e pentru mine
fraţilor – credeţi-mă – o întristare de
nesuportat”[16].
2. Purificarea de patimi prin virtuţi.
Prin căderea în păcat, omul a pierdut
atât starea primordială de fericire cât şi posibilitatea de a
ajunge la perfecţiune, adică la asemănarea cu Dumnezeu. Omul n-a
fost lăsat să trăiască în veşnicie tragedia căderii sale şi
primeşte ajutorul salvator chiar din partea lui Dumnezeu, Creatorul
său.
Dumnezeu ne-a chemat la mântuire prin
har şi credinţă, dar ne cheamă şi prin virtuţi, prin fapte bune, de
aceea noi trebuie să ne dăm silinţa în a le împlini, fiindcă
virtuţile păstrează harul lui Hristos şi menţin aprinsă flacăra
credinţei.
Învăţăm din Filocalie că această
colaborare cu harul trebuie să fie permanentă, pentru că nu ne
putem lipsi nici un moment de ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie să
avem o năzuinţă continuă şi statornică în a ne
potrivi cugetarea şi trăirea după învăţătura Domnului Hristos. În
puterea noastră stă a câştiga virtutea şi a rămâne în ea, urmând
astfel lui Dumnezeu care ne cheamă la aceasta, sau a ne îndepărta
de virtute şi a urma diavolului. Ceea ce e comun tuturor scrierilor
filocalice, este îndemnul de a păşi pe calea virtuţii. Virtutea a
fost dată să învingă plăcerea egoistă, să o silească să intre în
matca ei pentru ca să nu-l ducă pe om la pierzare veşnică. Ţinta ei
este eliberarea de patimi sau nepătimirea. Pe calea virtuţii
creştinul trebuie să se menţină constant pe această cale,
înnoindu-se şi desăvârşindu-se din zi în zi, căci cel ce nu
sporeşte duhovniceşte dă înapoi, fiindcă de virtute nu se poate
opri fără să se amestece cu răul. În unirea
cu Cel iubit, spunea Părintele Stăniloae, Îl înţeleg deplin
şi totuşi înaintez mereu în înţelegerea Lui[17].
Atât în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în progresul moral,
înaintăm neîncetat, fără oprire, neîntâlnind un punct culminant de
la care să nu mai putem continua.
Dacă omul păcătuieşte cu de la sine
putere şi prin voinţa lui, totuşi el nu se poate ridica şi elibera
singur din starea de păcat, ci numai în comuniune cu Dumnezeu, căci
numai El îl poate reaşeza în starea de dinainte de păcat. Cu
fiecare patimă doborâtă, omul trebuie să tindă spre alte ţeluri de
viaţă duhovnicească din ce în ce mai înalte, să se afle într-o
continuă perfecţiune religios
morală.
Întreaga spiritualitate ortodoxă
îndrumă pe om, spre a se putea purifica, ilumina
şi desăvârşi. Treapta întâi a vieţii duhovniceşti este purificarea,
care cuprinde nevoinţele ascetice făcute în scopul eliberării de
patimi, treapta a doua este iluminarea „prin care începi să vezi în
univers tot mai mult raţiunile lui Hristos, să
uneşti tot mai puţin patima cu lucrurile pe care le vezi, să le
vezi tot mai curate, mai puţin amestecate…partea a treia este
îndumnezeirea, unirea cu Dumnezeu….Te umpli tot de lumină, nu mai
este nici o separaţie între tine şi Hristos, este treapta cea mai
înaltă, mai înaltă decât iluminarea. Însă şi prin iluminare Hristos
devine lumină în tine… sfinţii au ajuns la această ultimă treaptă,
să fie plini de lumina care nu este a lor ci a lui Hristos. Nu mai
poţi spune până unde este lumina lui şi până este a lui
Hristos”[18].
Treapta desăvârşirii sau a
îndumnezeirii constituie ţinta tuturor nevoinţelor omului. Pentru a
ajunge aici, un rol mare îl are duhovnicul care este dator să ajute
la creşterea duhovnicească a penitentului. Pe cel lacom sau
risipitor îl îndrumă să fie darnic cu semenii săi, desfrânatului îi
dă sfat ca să fie cumpătat şi să ţină postul. Celui mândru îi
recomandă smerenie şi umilinţă, celui ce se aprinde de mânie –
răbdare, înţelepciune, stăpânire de sine, blândeţe şi bunătate,
bârfitorului – tăcerea şi rugăciunea, etc. Viaţa creştină
este legată în chip deosebit de rugăciune. Sufletul care iubeşte pe
Dumnezeu nu poate să nu se roage, fiindcă iubirea izvorăşte din
rugăciune şi rugăciunea întreţine iubirea. Dumnezeu ne-a înzestrat
cu ceva cu care să putem să ţinem legătura cu El, să ne dezlipim
sufletul de lume, pentru a-l pune în dialog cu Dumnezeu, să ne
umplem de iubirea Lui şi să ne unim cu El. Mântuitorul însuşi ne
spune: Intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui
tău care este în ascuns(Matei 6,6), îndemnându-ne astfel să
intrăm în altarul inimii noastre. Sfinţii Părinţi ne
învaţă că rugăciunea este viaţa sufletului. Aşa după cum trupul,
dacă răsuflă înseamnă că este viu, iar atunci când încetează
respiraţia încetează şi viaţa, aşa şi sufletul, dacă nu-i dăm
rugăciune nu are viaţă şi astfel nu putem câştiga viaţa veşnică,
mai ales că rugăciunea este cheia Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Toţi Sfinţii
Părinţi vorbesc despre rugăciune ca fiind mai mult decât necesară
vieţii duhovniceşti, parcă se întrec unii pe alţii în a arăta
foloasele ei. Ei preferau mai bine să nu existe deloc, decât să
existe fără rugăciune.
Când rugăciunea este obişnuită şi
frecventă, influenţa ei în viaţa noastră duhovnicească devine
foarte clară, omul începând să se vadă aşa cum este, să îşi
descopere egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul.
Treptat, dobândeşte o pace interioară, o armonie a activităţilor
nervoase şi morale, o mai mare putere de a îndura sărăcia,
calomnia, grijile, pierderea celor dragi, durerea, boala şi
moartea.[19]
Referindu-se la importanţa rugăciunii,
Părintele Stăniloae ne arată că rugăciunea unifică cele trei
puteri ale sufletului sfâşiate prin patimi. Ea nu e numai a minţii
sau numai a raţiunii care defineşte în înţelesuri intuiţia toatală
a prezenţei lui Dumnezeu proprie minţii, sau numai a inimii care
trăieşte cu simţirea această privinţă. Având un caracter complex,
rugăciunea e singurul mijloc de unificare a
sufletului.[20]
Prin rugăciune, se revarsă bucuria şi
pacea Duhului Sfânt în sufletele noastre. Prin rugăciune, simţim că
nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu. Simţim ajutorul Lui în viaţa
noastră în răbdarea ispitelor şi a necazurilor, ne întărim în
credinţă, creştem spiritual în iubire faţă de Dumnezeu şi de
semenii noştri[21],
rugăciunea ne ajută şi ne întăreşte să împlinim poruncile lui
Hristos în viaţa noastră, prin ea ni se luminează mintea să adâncim
şi să înţelegem Sfânta Scriptură şi să înţelegem că bucuriile
duhovniceşti sunt mult mai mari şi mai frumoase decât plăcerile
pământeşti.
A lupta împotriva patimilor înseamnă
de fapt a lupta pentru dobândirea virtuţilor. Practicarea virtuţii
nu depinde de o plasare spaţială a omului. Sfântul Simeon Noul
Teolog nu este de acord cu ideea unora că fără retragerea în
singurătate şi fără fuga în pustiu omul nu poate fi
virtuos[22].
Plecarea în pustiu nu rezolvă problemele sufleteşti şi nu duce
obligatoriu la virtute. Virtutea ţine de vocaţia interioară a
omului; cultivată astfel, ea nu numai că depăşeşte spaţiul
material, dar spaţiul se supune virtuţii: „Dacă veţi avea credinţă
cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de
aici dincolo, şi se va muta” (Matei 17, 20). Principala grijă a
celui ce a pornit pe calea virtuţii nu trebuie să fie locul unde ar
trebui să se plaseze în spaţiu, ci care sunt raporturile ce trebuie
abordate cu lumea materială pentru ca aceasta să devină o scară
spre Împărăţia cerurilor şi nu spre iad. Această folosire pozitivă
a întregului spaţiu material se realizează prin virtuţile trupeşti.
Rolul acestora este de a curăţi trupul de pofte prin înfrânare,
post, sărăcie, plecarea deasă a genunchilor,
etc.[23]
Dar virtutea trupească nu este de ajuns pentru mântuire;
conform Sfântului Simeon Noul Teolog, ea este o simplă unealtă a
virtuţii sufleteşti. Virtutea sufletească (iubirea, credinţa,
smerenia, nădejdea, etc.) este împlinirea vocaţiei interioare a
omului de descoperire a Împărăţiei cerurilor („Căci Împărăţia lui
Dumnezeu este înăuntrul vostru” – Luca 17, 21).
Patima sau viciul se află în opoziţie
extremă cu virtutea. Raportul ei cu păcatul este asemănător
raportului virtuţii cu fapta bună. După cum
virtutea nu este o singură faptă bună,
ci o activitate continuă şi statornică prin care săvârşim binele,
tot aşa patima nu este singură păcat ci o activitate continuă şi
statornică prin care este săvârşit răul. În patimă constatăm o
voinţă păcătoasă, o gravitate statornică a voinţei spre rău, o
îmbrăţişare a păcatului, o îndreptare constantă a voinţei spre
călcarea legii morale[24].
Patima produce dezorganizarea totală a vieţii sufleteşti a
celui
stăpânit de ea. Patima serveşte mai
ales voinţa pe care o robeşte şi o reduce la rolul doar de a
executa orbeşte poftele. În imnografia noastră
cultică, caracterul violent al patimii care pune stăpânire pe om
este arătat în cartea Triodului prin expresiile: “aprindere,
văpaie, tulburarea poftelor, viforul răutăţilor, furtuna şi
valurile păcatelor”.
Dacă patima este un îndemn statornic al firii
spre păcat, virtutea este un îndemn statornic spre a face bine,
spre a împlini poruncile lui Dumnezeu, activitatea continuă şi
statornică izvorâtă din harul divin şi puterile omului credincios
prin care creştinul împlineşte totdeauna voia lui
Dumnezeu.
Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, virtuţile se aseamănă cu un trup
omenesc care are cap, picioare şi alte mădulare. Capul este
dragostea, picioarele – smerita cugatare.
Virtuţile se constituie în trupul desăvârşit al lui Hristos:
“Măsură a vârstei plinătăţii lui Hristos sunt acestea contemplate
duhovniceşte, şi ca să facem începutul acestei contemplaţii pornind
de jos, picioarele ei sunt credinţa şi sfânta smerenie, o bază
solidă şi de neclătinat. Picioare, glezne, genunchi şi coapse sunt
neagoniseala, goliciunea, înstrăinarea, supunerea pentru Hristos cu
conştiinţă, ascultarea şi slujirea cu bună râvnă. Mădularele şi
părţile care trebuie acoperite sunt rugăciunea neîncetată a minţii,
dulceaţa
lacrimilor care vine din vărsarea lor,
bucuria inimii şi mângâierea ei
negrăită.
Rinichi şi şale sunt starea şi
stăruinţa la rugăciune şi liturghii şi
aprinderea care se face atunci a
părţii poftitoare pentru vederea şi unirea cu Dumnezeu, precum
descrie dumnezeiescul David: Aprinde rărunchii mei şi inima mea
(Psalmul 25, 2) iar Sfântul Apostol Petru: Pentru aceea încingând
şalele cugetului vostru, trezindu-vă nădăjduiţi desăvârşit în harul
care se va da vouă la arătarea lui Hristos, ca nişte copii ai lui
Hristos (I Petru 1, 13).
Pântecele, stomacul şi aşezarea
măruntaielor este atelierul conţinător şi mental al sufletului, în
care înţelege că se află în mijloc ca inimă partea raţională, iar
în partea iraţională, partea poftitoare, şi cea
irascibilă; acestea au în loc de
coaste, muşchi, nervi şi grăsime, blândeţea,
simplitatea, răbdarea răului,
compătimirea şi cucernicia care ţin la un loc şi leagă, învăluie şi
ascund şi nu-l lasă a privi spre cele văzute sau a
poftiunele din acestea, dar nici nu-i
îngăduie să ţină minte răul, sau să
pizmuiascăsau să aibă invidie, sau să
se înfurie, sau să se vadă acestea cândva de către
oameni…”[25].
Pornind de la cele spuse de Sfântul
Simeon Noul Teolog vedem de fapt locul sau izvorul lor trupeşte
vobind, de unde izvorăsc patimile. Păcatele care
devin obişnuinţă se cuibăresc în fiecare mădular al trupului nostru
devenind pricină de sminteală. Odată robit,
întreg trupul omenesc trebuie supus ascezei care
urmăreşte înlăturarea păcatului transformat în patimă, din fiecare
mădular al trupului nostru. Aceasta presupune despătimirea,
dobândirea stării de nepătimire, care se realizează prin exerciţiul
virtuţilor şi prin rugăciune[26].
Virtuţile sunt numai o materie peste
care coboară Duhul Sfânt
activându-le; fără Duhul ele nu sunt
decât produsul efortului omenesc, lipsite de puterea
iubirii:
“Iar virtuţile sunt ca o
materie,
pe care învăluind-o lumina
dumnezeiască a Duhului
acesta primeşte numele
materiei,
pentru că Duhul nu are nume propriu în
oameni”[27].
Trupul omului trebuie să devină
întocmai ca un vas, alcătuit din
virtuţi, vas în care Duhul Sfânt varsă
toate darurile Sale; aceste virtuţi se dobândesc prin lucrarea
poruncilor:
“Trebuie deci să ne abţinem cu toată
puterea de la faptele rele şi să ne alipim în acelaşi timp de toate
lucrurile bune, iar poruncile lui Dumnezeu să le facem cu dor şi
râvnă aprinsă nedispreţuind nici una dintre ele, oricare ar fi
ea…Închipuieşte-ţi omule un vas preţios făcut din toate poruncile
lui Dumnezeu: din credinţă, din frica de Dumnezeu, din smerenie,
din tăcerea faţă de tot cuvântul deşert, din ascultarea până la
moarte, din tăierea voii şi mişcării celei lăuntrice a inimii, din
pocăinţa şi străpungerea neîncetată a inimii, din rugăciunea
neîncetată, din paza ochilor, din lipsa de afecţiune pătimaşă faţă
de aproapele şi din iubirea deopotrivă faţă de toţi, din lipsa
iubirii de arginţi şi castitate, din nădejdea şi iubirea
desăvârşită faţă de Dumnezeu şi din toate
celelalte virtuţi care urmează acestora. Căci fiecare din acestea
fiind în sine ca o foiţă, una de aur, alta de argint, alta de
bronz, alta din piatră preţioasă, şi aşa mai departe, când sunt
unite toate prin Duhul, sudate şi ansamblate armonios în una, fac
din om un vas mult folositor în care se toarnă ca un vin nou, harul
lui Dumnezeu. Spune-mi deci, dacă va lipsi una din virtuţile zise
mai sus din care şi prin care este alcătuit şi ansamblat vasul,
oare va mai suferi Dumnezeu să toarne în el vreunul din darurile
Duhului Lui…”[28]
Prin darurile venite asupra omului, Dumnezeu se sălăşluieşte în
acesta, omul devenind una cu Creatorul Său:
“Căci aceasta este comoara: Sfânta
Treime, Care e conţinută de către noi prin păzirea exactă a tuturor
poruncilor, dar care ne conţine pe noi toţi prin iubirea de oameni,
puterea şi harul Ei, păstrându-ne şi păzindu-ne peste tot neatinşi,
neclintiţi şi neabătuţi; iar pe cei ce alunecă uşor, fie
lipsindu-le ceva, fie greşind puţin, îndată Această comoară îi
srânge, îi uneşte cu Ea însăşi şi plineşte toate lipsurile noastre,
ne întăreşte şi ne face mai tari”[29].
Sensul ascezei răsăritene îl
constituie spiritualizarea trupului
prin
trecerea din starea de pătimire în cea
de nepătimire. Între nepătimirea trupului şi a sufletului, este
potrivit Sfântul Simeon Noul Teolog o mare deosebire, pentru că în
timp ce nepătimirea sufletului atrage după sine şi sfinţierea
trupului, prin strălucirea ei şi prin revărsarea de
lumină a Duhului, simpla nepătimire a trupului,
fără o lucrare a Duhului, nu foloseşte întru nimic celui ce o
are:
“Una este nepăimirea sufletului şi
altceva este nepătimirea trupului; căci prima sfinţeşte trupul iar
cealaltă singură nu serveşte prin sine însăşi la nimic celui ce o
are. Una este nemişcarea mădularelor trupului şi chiar a patimilor
sufletului şi altceva este dobândirea virtuţilor; căci prima este
inerentă prin fire, iar cea de a doua obişnuieşte să domolească
toate mişcările naturale. Una este a nu pofti din desfătrile lumii
şi altceva a dori bunătăţile cele veşnice şi cereşti, pentru că
mulţi au dispreţuit pe cele dintâi (…) dar puţini s-au îngrijit
desăvârşit de cele din urmă”[30].
El vorbeşte despre cele şapte patimi care în fond coincid cu cele
şapte păcate capitale, făcând distincţia că unele aprţin sufletului
iar altele trupului.
Sfântul Simeon se
opreşte la mândrie, slavă deşartă, mânie, trândăvie şi întristarea
sufletului. Mândria este plasată la începutul tuturor
nevoinţelor.
Omul trebuie să dobândească libertatea de patimi şi de lume, deci
nepătimirea – ţinta purificării de patimi prin
dobândirea virtuţilor contrare: credinţa, frica de Dumnezeu,
înfrânarea, răbdarea şi îndelunga răbdare, nepătimirea şi iubirea.
Sfântul Simeon pune un accent deosebit pe pocăinţă şi lacrimi ca
reieşind din credinţa, teama şi iubirea de
Dumnezeu[31].
Sfântul Simeon Noul Teolog arată că nepătimirea este o stare curată
a sufletului care nu mai poate cugeta patimile, având loc o
eliberare interioară a imaginaţiei şi o comtemplare suprasensibilă,
ea constă “nu numai în a fi afară de lucrarea
patimilor ci şi în înstrinarea de amintirea lor…în a ne goli mintea
noastră de închipuirea lor, în aşa fel ca atunci când voim, să ne
ridicăm mai presus de ceruri, ajungând în afară de toate cele
văzute şi supuse simţurilor”.
Ajungerea la nepătimire este pentru Sfântul Simeon Noul Teolog
ţinta întregii asceze. Cel care a ajuns la nepătimire vede pe toţi
oamenii ca pe sfinţii „îmbrăcaţi în Hristos”. De aceea ea este o
harismă, nepătimirea este virtute a îngerilor din care decurg
virtuţi interioare care le izvorăsc pe cele
exterioare.
Strâns legat de cele ce am prezentat mai sus este şi
rugăciunea, care, în concepţia Sfântului Simeon
const
