Ordinea lumii în secolul Chinei
Ceea ce părea stabilit în lume după 1990 este tot mai
evident pus în mișcare. Convingerea dezordinii a și
dominat în deceniul anterior. La noi, un coleg avizat argumenta că
s-a intrat în „secolul Asiei”. Un fost ambasador al României punea
recent în relief, de pildă, afirmarea energică a Vietnamului. Aș
face încă un pas – dincoace și de ceea ce deja administrația Barack
Obama numea „mutarea centrului lumii la Pacific” – spunând
(împreună cu Theo Sommer, China first. Auf dem Weg ins chinesische
Jahrhundert, C. H. Beck, München, 2019) că după „secolul american”,
care a fost integral cel anterior, s-a trecut în „secolul
chinez”.
Implicațiile sunt vaste. Am adus discuția asupra ordinii lumii în
urmă cu câțiva ani (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii,
2017) sub patru teze: sensul istoriei în zilele noastre rezultă din
interacțiunea sistemelor economie, politică, armată, cultură; lumea
va fi condusă de o geometrie variabilă a supraputerilor; are loc
emergența de noi puteri; nu este soluție la crizele actuale în
afara revenirii la legitimare democratică în interior și
respectarea suveranității naționale, în accepțiune adusă la zi, în
relația dintre state. Au apărut mai curând confirmări, dar nu fapte
care să contrazică aceste teze.
S-au conturat însă și noi aspecte. Ordinea încă existentă a
lumii asigură dezvoltare tehnologică, dar distruge joburi
manufacturiere și ruinează clasa de mijloc (Niall Ferguson). Cum ni
se spune deja chiar de la Harvard, schimbarea climei, progresele în
tehnologia digitală și mai ales consolidarea Chinei vor restructura
lumea mai mult decât războiul în curs din Ucraina (Steven Walt).
Unii „democrați” de carton de azi au ajuns să practice procedee ale
bolșevismului (Renzo Giorgetti) – începând cu sofismul „cutare are
păreri proprii, deci a pactizat cu adversarul sau preia narativul
acestuia”. La care adaugă îmbrățișarea oarbă de congeneri, în vreme
ce poporul în cauză nici nu a fost întrebat ce dorește! Situația de
astăzi, rezultată din sursa triplă a crizei economice, pandemiei și
războiului, este de „scindare a lumii”, în urma căreia se va trăi
tensionat, cu crize multiple, în „confuzie”.
Deocamdată, suntem la un alt „sfârșit de lume”. De pildă, ne aflăm
la apusul neoliberalismului. Postglobalizarea se conturează ca
posibilitate concretă. Proliferarea nucleară nu a putut fi oprită,
capacitatea militară este în creştere, dar contează mai puţin cine
este cel mai avansat, cât forţa de distrugere. Aceasta este enormă
de toate părțile. Pacea s-a asigurat prin descurajare, dar acum
eventualitatea loviturilor magnetice sau chiar nucleare nu este
exclusă. Aplicarea de azi a informaticii și geneticii
vulnerabilizează persoana. Nevoia de viziune sporește.
Dacă reflectăm însă asupra viitorului, atunci putem anticipa că
lumea ce se conturează va fi una în care economia va orienta
decizii politice, științele vor avea impact crescând, forța
militară va avea o mare pondere, democrația curată se va apăra
greu, iar cultura rămâne sursa primă a dezvoltării. Geometria
variabilă a relației supraputerilor va arăta după cum urmează.
Statele Unite ale Americii și China vor fi hotărâtoare în economie,
urmate de Uniunea Europeană – dacă aceasta se reorganizează.
Militar, SUA și Rusia se detașează ca supraputeri nucleare, dar
China urcă rapid prin articularea flotei navale (cu portavioane și
submarine nucleare), a aviației (incluzând nave spațiale și
sateliți) și a armelor de acțiune la distanță. Politic, SUA vor
continua să exercite influența majoră în lume, dar China, cu
programul înnoirii instituționale, odată cu restructurarea
economiei, atrage țări care au angajat propria dezvoltare. Prin
resurse și prin tradiție, Rusia întreține întinse relații pe glob
și atrage prin diplomația „echilibrului de putere”. Alte țări atrag
prin calitatea democratică, tehnologică și a vieții (Germania),
tradiții intelectuale (Franța), diplomația exersată (Anglia), know
how (Israel). Polonia, Turcia, Brazilia, Africa de Sud devin puteri
politice. Cultura euroamericană își valorifică, în continuare,
avantajele – orientarea spre „viața bună”, adevăr verificat în
experiență, norme universale, comunicare și spre performanțe. Acum,
însă, în premieră, ea întâlnește o cultură – cea chineză – de o
amploare neobișnuită, a cărei bogăție abia a început să se
dezvăluie celor din afară. Într-un fel, dialogul culturilor abia
poate începe.
Am explorat în alte locuri originile, evoluția și șansele
Europei unite (The Destiny of Europe, 2012), ale SUA
(Reconstrucția pragmatică a filosofiei, 2017), ale Chinei
(China ca supraputere, 2021) și ale Israelului (Europa
și Israelul, 2019), încât aici aș sublinia doar câteva dintre
atuurile marii țări de la Răsărit. Invoc date care au desprins-o în
supraputere (Hu Angang, China in 2020. A New Type of
Superpower, Brooklings Institutions, Washington DC, 2011),
fiind subînțeles că, la fiecare indicator, China s-a consolidat și
mai mult în ultimul deceniu.
Fiecare al cincilea om pe Pământ începe să fie chinez și o
populație tot mai pregătită acționează pentru modernizare, într-o
organizare riguroasă. Ocuparea forței de muncă de dimensiuni
incomparabile – 780 de milioane de lucrători în China la nivelul de
acum un deceniu, față de 448 milioane în India, 157 milioane în
SUA, 111 milioane în Indonezia – conferă Chinei perspective aparte.
Nivelul de viață al chinezilor s-a ridicat hotărât și infirmă
clișeele în circulație.
Țara dragonilor a trecut cu uimitoare iuțeală de la o țară lovită
de iliterație, la a doua forță educațională a lumii. Abandonul
școlar este în China mai mic decât în țări europene. Țara opera
deja în 2015 cu peste 33 milioane de studenți, peste 22 milioane de
elevi la școli vocaționale, cu 290 de milioane de oameni în formare
continuă, cu 145 milioane licențiați și cu deschidere spre idei noi
și, astfel, cu șansa de a deveni prima putere în resursă umană de
calificare înaltă.
Doar SUA (cu 1,5 milioane) și China (cu 1,9 milioane) aveau deja în 2009 peste un milion de cercetători cuprinși în „Research and Development”. Educați superior în știință și tehnologie în China erau 20 de milioane de persoane, în SUA 17 milioane. Ca producție de cercetări, China a trecut înaintea Angliei, Germaniei și Japoniei. La folosirea comunicării electronice China este în fața tuturor.
Munca bine calificată și organizată, nivelul înalt al
tehnologiei, deschiderea (the opening-up) spre lume,
învățarea din cele mai bune experiențe, contactele (în condiții
normale, în jur de 125 de milioane de turiști chinezi vizitează
anual alte țări), însușirea limbilor străine (analize franceze spun
că deja în 2014 peste 29% dintre chinezi vorbeau încă o limbă)
asigură propulsia Chinei.
Valorile culturii chineze sunt răspândite astăzi într-o organizare
fără echivalent. Deja în 2015, în rețeaua Centrelor Confucius opera
în peste 1300 de institute și unități pe glob, în 126 de țări, iar
peste o sută de mii de lectori conduceau activitățile. Cultura
chineză pătrunde masiv în restul lumii. Este și mai clar că figura
sa tutelară, Confucius, stă alături de Moise, Platon sau
Cicero.
Forma de conducere meritocratică propusă de confucianism este tot mai luată în serios pe glob. Chiar în SUA și Germania s-a ajuns să se contrapună în dezbateri publice conducerea „meritocratică” – adică recrutată după competență și capacitate de decizie – celei recrutate în funcție de bugetele campaniilor electorale și marketizare. Azi, este clar că democrația fără meritocrație duce la crize.
Putem formula, ca altădată, generalizări pretențioase privind
direcția lumii? Cred că mai realiste sunt modelările.
Hegel vedea în istorie un „progres în conștiința libertății” și,
deci, spre libertate. Azi avem înaintarea, dar libertățile
șchioapătă. Max Weber ne-a și lăsat anticiparea terifiantă a
„carcasei tari ca oțelul a supunerii”, în care „libertățile nu vor
mai crește până la cer”. Trăim, desigur, sub dependențe noi – de
pildă, accesul facil la arme. Heidegger a avertizat că oamenii vor
deveni material al prelucrării tehnice. Se petrece și așa ceva – se
aplică, de pildă, tehnologii ale schimbării de sex. Marcuse a
vorbit de„societatea unidimensională”, în care posibilul este
anulat de existent. Ne confruntăm cu această absorbție –
expansiunea conformismului fiind probă. Diagnoza mea
(Societatea nesigură, 2016) este că vom fi într-o lume cu
schimbări, alternative și oportunități, dar nesigură.
Dar discuția asupra ordinii lumii ce vine are de început și ea cu
ceea ce este. De aceea, aș face cât mai intuitive abordările
existente.
O abordare pleacă de la maxima: „Lăsați-ne în pace, că știm noi mai
bine ce ne trebuie.” Coreea de Nord o ilustrează astăzi și atestă
că nu este decât soluția izolării, cu costurile ei.
SUA cultivă maxima: „Să aplicăm acordurile internaționale și alte
acorduri”. Este o abordare indispensabilă, dar acordurile în
vigoare au fost adoptate în condițiile unei anumite distribuiri a
puterii în lume, care, între timp, stârnește nemulțumiri.
Rusia este condusă de maxima: „Să asigurăm echilibrul
supraputerilor.” Lumea nu se lasă însă redusă la supraputeri, încât
puterile și statele mai mici nu o aplaudă.
O altă abordare s-a organizat pe maxima „suntem oameni ca toți
ceilalți și avem dreptul să ne decidem soarta în concertul
umanității – nu demantelăm ceea ce este, dar facem conexiuni în
toate direcțiile și nu restabilim vechea diviziune a lumii în
blocuri politico-militare”. Turcia, Ungaria, Brazilia, India,
Africa de Sud, Chile sunt apărători mai vocali ai acestei
abordări.
O altă privire se lasă călăuzită de maxima: „Să facem ce ne spun să
facem cei mai puternici.” România actuală o aplică. Doar că cei mai
puternici controlează situațiile din optici proprii. Ei nu pot
decide adecvat în locul tău și nu pot suplini efortul tău.
Se construiește însă o ordine nouă a lumii. China vine dintr-o
tradiție cu caracteristici aparte – nu i se poate comanda, nu poate
fi propriu-zis cucerită (maxima chineză din vremuri imemoriale
fiind aceea că „ne puteți cuceri, fiind mai înarmați, dar tot cu
noi trebuie să ne guvernați”), nu a inițiat războaie și are nevoie
de pace pentru propria dezvoltare. Ea aduce pe scenă maxima:
„Armonia este mai aducătoare de avantaje decât conflictul.”
Abordarea aceasta este înțeleaptă, mai cu seamă într-o ordine a
lumii plină de pericole, precum cea de azi.
Doar că și armonia cere reglementări de drept internațional (care
presupun nu doar acorduri, memorandumuri etc., cum se crede, ci
tratate). Foarte probabil, diplomațiile vor lucra în anii ce vin la
asemenea reglementări. Oricum acestea sunt întârziate: pare
uimitor, dar nu s-au semnat încă tratate de reașezare a situației
de după doilea război mondial în Europa și nici de încheiere a
„războiului rece”. Cine cunoaște efectiv situația își dă seama de
profunzimea a ceea ce este de rezolvat azi.
Sunt de părere că „realismul politic”, cu Allison, Kissinger,
Walt și discipolii lor, au dreptate atunci când, în noua situație a
lumii, au în vedere o ordine westfaliană înnoită. Au dreptate și
„realiștii” germani și francezi, care propun încheierea erei
postbelice prin relansarea națiunilor.
Deviza răspândită astăzi – „Să nu schimbăm ceva, căci poate fi mai
rău!” – nu rezolvă nimic. Ea doar agravează lucrurile, ca și
exportul de organizări de altădată. Refacerea blocurilor
politico-militare, la care se presează azi, este doar expedient, nu
rezolvare. Cooperarea rămâne soluția, știind că pretenția unui
singur fel de democrație nu este democratică.
Teza mea este aceeea că se resimte acut în viața internațională
nevoia unei noi abordări – ca viziune și metodă. Un fapt se impune:
nu este posibilă democrația în afara statului național ce se asumă
pe sine (Mannent) și nici asistența socială (Habermas) sau
creativitatea (Bootle). Adaug: unde statul national nu se asumă pe
sine, nu este posibilă nici dezvoltarea. Iar unde statul se lasă în
mâna unor nepregătiți – cum se observă ușor – împotmolirea în
neajunsuri este implacabilă.
Maxima pe care o apăr: „Să interacționăm în lumea timpului nostru
luând decizii informate și competente, în care să ne exprimăm pe
noi înșine, considerând și consecințele”. Această maximă este
scutită de ideologii ieftine și permite fiecărui stat să se
întoarcă la a lucra pentru cetățenii săi.
ANDREI MARGA http://cotidianul.ro/
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.