„Orice învăț are și dezvăț.” Cine nu cunoaște această zicală folosită adesea atunci când ne gândim la forța obiceiurilor asupra vieții noastre?
Cu prefixele „în-” și „dez-” este mai simplu – se pun la începutul unor cuvinte sau rădăcini de cuvinte, pentru a crea un nou cuvânt cu un nou sens.
În cazul lui „în-” (cu variantele in- sau im-, îm-), sensul este de „interior, spre interior”.
„Dez-” (cu diferite variante de-, des-, di-, dis-, diz-) este opusul – are sens de separare, exceptare, excludere etc.
Deci învăț ar însemna că interiorizez vățul, iar dezvăț că renunț la văț. Cam ca la înnod și deznod – fac un nod (leg mai multe fire între ele) sau îl desfac (separ firele unele de altele).
Toate bune și frumoase, dar ce este „vățul”?
Am început să caut prin puținele referințe etimologice pe care le-am găsit.
Unii susțin că verbul a învăța are origine latină și au găsit un cuvânt inexistent în textele disponibile (*invitiare), de la care ar fi derivat. Alții contestă această atribuire, mai ales că rădăcina cuvântului din limba latină ne duce cu gândul mai degrabă la strămoșul viciului din româna de azi.
Pornind de la asemănarea vățului din învăț cu vățul din povață, unii propun ca origine limba traco-dacă, conform dicționarului etimologic al lui Mihai Vinereanu – din nefericire, o ipoteză greu de dovedit.
În căutările mele am dat de alte propuneri, care ar veni din limba greacă sau din limba celtă, ce au dus la apariția în limba latină a cuvântului „vates” (care s-ar traduce prin profet, prezicător, clarvăzător, cântăreț, maestru într-o știință).
Cine continuă săpăturile în lexicul de zi cu zi al limbii române, plin de cuvinte cu povești ce ar merita să fie cunoscute?