pentru Friederike Mayrocker
Pe când eram tânăr, mă duceau în pădurea vieneză.
Pentru ce, o știau numai parcele, care se jucau de-a mama și de-a tata.
Se trecea prin străzi lungi cu multe case. Locul îmi era necunoscut, se numea Leopoldstadt.
Nu-l înțelegeam, căci locuiam pe Rennweg.
Am ajuns pe un pod foarte lung, cu o panglică
albastră de amandoua laturile. Mi s-a spus
că-i Dunărea, că-i lată
de o mie de metri. Putea să fie, dar eu
nu înțelegeam nimic.
Despre pădure, nici vorbă. Ceea ce se desfășura
aici se numea Prater.
Se ajungea la o mare alcătuire rotundă, era
Roata cea Mare.
De jur-împrejurul sau atârnau mici vagoane urâte.
Parcele hotărau intrarea. După o vreme, roata
cu lada ei
tremurând se ridică domol.
De sus, priveliștea era atât de vastă, încât
îmi era greu să-mi fac o părere.
Nu înțelegeam nimic.
Într-o parte erau acoperișuri enorme, în cealalalta
parte părea să fie o pădure.
Lent, lada plutitoare începea să coboare din nou.
O dată depuși, coboram și porneam către o masă.
Aici se mânca salam tăiat subțire
stropit cu bere.
Pe vremea când eram tânăr, mă duceau
în pădurea vieneză.
Pentru ce, o știau numai parcele, care se jucau
de-a mama și de-a tata.
Dar mie nu-mi făcea nici o impresie, pentru că
nu înțelegeam nimic.
Astăzi sunt bătrân și nimeni nu mă duce
în pădurea vieneză.
Parcele care se jucau de-a mama și de-a tata,
au pierit de mult,
și mi se pare c-a pierit și pădurea vieneză.