1. Atenianul Iphicrates socotea, că un mercenar
trebuie să fie lacom după bani și plăcere - atunci, căutând surse
pentru a-și stinge și îndupleca patimile, el va lupta cu mai mult
curaj. Majoritatea cer însă, ca armata să fie asemeni unui corp
puternic care nu-și are propriile porniri, astfel fiind supus doar
voinței conducătorului. Iată de ce Paulus Emilius preluând
conducerea în Macedonia și constatând că soldații sunt prea
vorbăreți și curioși, amestecându-se în treburile conducătorului a
dat, după cum spun, ordinul, ca fiecare să-și țină mîinile în gardă
și să-și ascute sabia, iar de restul va avea grijă
el. Un comandant militar bun este oricum
neputincios dacă-n armată nu există supunere și unanimitate. Platon
(în „Republica”, II), observând perfect acest lucru credea, că arta
de a te supune este asemeni artei de a guverna și că ambele
necesită predispunere de la natură precum și educație filosofică
care cultivă blândețea și iubirea de oameni astfel, foarte bine
potolind obrăznicia și fervoarea excesivă. Opinia lui Platon este
confirmată de o mulțime de exemple diverse, inclusiv și năpaste,
abătute asupra romanilor după moartea
luiNero; luate la un loc ele
trădează, că nu este nimic mai strașnic ca o forță militară
pătrunsă până-n adânc de patimi obscure și barbare, atunci când ea
este la putere.
Demades după moartea lui Alexandru a comparat
armata macedoniană cu un Ciclop orb, observând cât de multe mișcări
dezordonate și inutilea ea face. Imperiul Roman însă trăia zguduiri
și suferințe, asemeni chinurilor cântate în basme și
lupteiTitanilor - dezbinată
în multe părți odată*, răzvrătită singură-mpotriva sa, - nu atât
din ambiția celor proclamați împărați, cât din lăcomia și desfrâul
soldaților, care detronau un împărat cu ajutorul altuia, exact cum
pana cu pană se dezbate.Dionis
a numit împăratul originar din Fera** care a condus Tesalia
timp de zece luni; tiranul din tragedie, luând în derâdere durata-i
de cârmuire scurtă. Palatul
Cezarilor,Palatin*** însă,
într-o perioadă mult mai scurtă a găzduit patru împărați****, care,
într-adevăr erau duși și aduși ca actorii în teatru. Și doar un
singur lucru liniștea nefericiții cetățeni romani - că nu trebuia
să caute răzbunare pentru cei vinovați în nenorocirile lor, căci ei
singuri se stârpeau unul pe altul. Primul a gustat pe dreptate
pedeapsa cel, ce a răzvrătit armata, a învățat-o să aștepte de la
schimbarea Cezarului foloase, pe care singur și le promitea, astfel
ponegrind și pângărind o faptă măreață, prefăcând răscoala
împotriva lui Nero într-o simplă trădare.
*(Ca Titanii căzniți
înTartar) în perioada dintre
domnii, anii 68-69 e.n., practic fiecare armată de hotar a
imperiului, înainta propriul pretendent la tronul
împărătesc.
**Aparent merge vorba de Polydorus, fratele și
succesorul de scurtă durată al lui Alexandru din Fera (370
î.e.n.)
***Începând
cuAugust împărații au
început a-și construi aici case, și treptat practic tot Palatinul
s-a transformat în reședință împărătească.
**** Nero,
Galba,Otho,Vitellius
2, Când situația lui Nero a devenit iremediabilă
și a stat clar, că el e pe cale de a pleca în Egipt, Nymphidius
Sabinus, care, după cum se spune*, ocupa împreună cu Tigellinus
funcția de șef algardei
Pretoriene, a convins soldații - de parcă Nero
era deja plecat din Roma - să-l proclameze pe Galba împărat,
promițându-le fiecărui din gardă câte 7500 de drahme, iar celor din
afara Romei câte două sute cincizeci; totuși pentru a aduna așa
surse era nevoie de pus pe umerii poporului o povară cu mult mai
grea decât cea de pe timpul lui Nero. Pe Nero astfel de promisiuni
l-au dus la pierzanie îndată, în scurt timp l-au păgubit și pe
Galba. Pe primul soldații l-au lăsat în voia sorții, sperând a
obține cele promise, pe cel din urmă l-au ucis, fiindu-le înșelate
speranțele, apoi , căutând un lider nou, care i-ar răsplăti din
plin, și-au pierdut toate forțele în răscoale și trădări, fără a
obține nimic. A povesti despre acestea amănunțit și minuțios - este
sarcina istoriei, ce descrie eveniment după eveniment, dar pe lângă
circumstanțele din viețile Cezarilor demne de a fi memorate nu pot
trece nici eu.
Sesterț cu chipul lui Galba,
sursa.
*Se enunță biografia lui Nero ce nu a ajuns până în
zilele noastre. Situația lui Nero a devenit iremediabilă când după
Vindex sau răsculat Galba în Spania și Clodius Macer în Africa, iar
armata a refuzat să-l sprijine.
3. Este general acceptat că Servius Sulpicius
Galba a fost cea mai bogată persoană privată care a ajuns în
palatul Cezarilor. Fiind descendent al Familiei Servius* el era la
un nivel cu nobilii cei mai de vază, singur însă se mândrea mai
mult de rudenia cu Catulus (Quintus Catulus Capitolinus), care îi
întrecea pe toți contemporanii săi în slavă și demnitate morală,
iar întâetatea în putere și potență o ceda benevol altora. Într-o
oarecare rudenie era Galba și
cuLivia, soția
luiAugust, și datorită
protecției ei a ajuns de la funcția în palatul Palatin în funcția
de consul. Se spune, că el a condus foarte bine armata din Germania
și a dobândit laude considerabile în postul de conducător al
Africii. Însă ulterior, când a devenit împărat, simplitatea modului
de viață pe care îl ducea, modestia și limitarea în cheltuieli a
atras asupra lui acuzații de zgârcenie, astfel încât vorba despre
dragostea lui Galba pentru ordine și dezgustul pentru excesul de
cheltuieli a avut un gust amar. Nero l-a trimis guvernator în
Spania - încă până a uita de frica față de oamenii ce se bucură de
autoritate în Roma. Printre altele, Galba părea că are un
temperament liniștit, iar vârsta înaintată impunea a crede, că
comportamentu-i va fi precăutat și vigilent.
*În familia Sulpicius practic toți bărbații purtau
numele de Servius
4. Ispravnicii împărătești*, acești nelegiuiți
adevărați, cu cruzime chinuiau și furau provincia, Galba nu era în
stare să ajute poporul, în schimb, dădea deschis de înțeles că
împărtășește durerea și supărările locuitorilor, astfel alinând cât
de cât pe cei condamnați de a fi vânduți în robie. În cinstea lui
Nero se alcătuiau verseturi țepoase, care se împăștiau și cântau
peste tot. Galba nu împiedica răspândirea acestora, iar la vorbele
pline de nedumerire ale ispravnicilor răspundea cu deplină
nepăsare. Pentru acestea locuitorii îl iubeau și mai mult. Ei au
dovedit să-l cunoască pe Galba suficient de aproape, când, în al
optulea an al conducerii lui, s-a ridicat împotriva lui
NeroIuliusVindex,
PretorulGaliei. Se spune, că
încă până la rebeliune Galba a primit scrisori de la Vindex, la
care nu a dat nici un răspuns, însă nici nu a pârât Romei, ca alți
guvernatori, care au trimis scrisorile primite lui Nero, făcând
astfel tot posibilul pentru a strica începuturile lui Vindex, deși
ulterior au luat nemijlocit parte la răscoală, astfel recunoscând,
că l-au trădat nu doar pe Vindex, dar și pe ei înșiși. Când Vindex
a început războiul deschis, i-a scris lui Galba, chemându-l a
accepta conducerea, astfel întărind corpul puternic care caută un
cap - să preia Galia care deja are o sută de mii de luptători
înarmați și poate da mai mult. Galba și-a chemat prietenii la sfat.
Unii din ei credeau că trebuie să aștepte până va fi clar cum va
răspunde Roma la această răscoală. Dar Titus Vinius,
căpitanulcohortei
Praetoriene, fără a medita mult, a strigat: „ Care sfaturi,
Galba! Doar judecând să păstrăm loialitate lui Nero sau nu, noi
deja îl trădăm! Iar dacă Nero de acum înainte ne este inamic, nu
trebuie ratată prietenia lui Vindex. Sau, în caz contrar, trebuie
imediat să ieșim împotriva lui cu acuzații și forțe militare, din
motiv că vrea să salveze Roma de tirania lui Nero, în schimb
oferindu-le împărat pe tine!”.
*Procuratori,
funcționarii ce se ocupau de finanțe și strângeau impozitele în
caznaua privată a împăratului fiind independenți de guvernatorii
locali.
5. După acestea, Galba a stabilit ziua în care a promis
a elibera o bună parte din prizonieri; vorba și zvonurile despre
aceasta sau împrăștiat din timp și au adunat o mulțime de oameni ce
râvneau răscoala. Nu dovedi Galba să apară pe urcuș(în fața
oamenilor), cum toți într-un glas l-au proclamat împărat. Titlu
de împărat Galba atunci nu l-a acceptat, enunțând o cuvântare
împotriva lui Nero și deplângând pe cele mai puternice și cunoscute
victime ale lui, el a căzut deacord să servească patria,
numindu-se, însă, nu Cezar și nici împărat, ci conducător al
senatului și poporului roman.
Că Vindex a procedat corect și prevăzător, propunând
conducerea supreme lui Galba, denotă însuși Nero. El arătă că-l
disprețuiește pe Vindex și că nu-i pasă de evenimentele din Galia,
dar aflând de trădarea lui Galba - aceasta a avut loc în timpul
micului dejun, după baie, - a răsturnat masa. Totuși, când senatul
a luat hotărârea de a-l numi pe Galba dușman, împăratul urmărind a
ieși în evidență, a observat glumeț, că lui, i se deschide o
perspecetivă nu rea de a scăpa de probleme financiare: în primul
rând, el va prăda până la piele Galii odată ce ei vor fi liniștiți,
până când însă, se putea de vândut averea lui Galba, odată ce
stăpânul e calificat drept dușman al statului. Și pe bune, el a
poruncit ca toate proprietățile lui Galba să fie vândute. Galba, în
răspuns la acestea, a anunțat vânzarea proprietățilo lui Nero în
Spania, găsind cu ușurință numeroși cumpărători.
6. Mulți guvernatori se depărtau de Nero, practic toți
luând partea lui Galba, doar Clodius Macer în Africa și
conducătorul armatei germane din Galia Virginius Rufus au acționat
diferit, plus, fiecare în felul lui. Codius s-a împotmolit în
omoruri și jafuri, fiind clar, că, obsedat de ferocitate și
lăcomie, el nu se hotărăște a ceda puterea, dar și a o ține în
mâini nu e în stare; Virginius, fiind cârma uneia din cele mai bune
și puternice legiuni, care nu o dată a încercat a-l proclama
împărat împotriva voii lui, spunea, că singur nu va primi
conducerea supremă și nu va permite nimănui să o preia decât,
reieșind din voia și alegerea senatului. Deja de la sine această
circumstanță îi pricinuia o neliniște simțitoare lui Galba. Când
armatele lui Vindex și Virginius mai că nu cu forța și-au impus
generalii - asemeni conducătorilor de car, care nu mai pot ține
frâurile, - să lupte încăierându-se într-un măcel crâncen, când
Vindex, pierzând morți douăzeci de mii de Gali, s-a sinucis și au
apărut zvonuri că după o astfel de biruință toți soldații, unanim,
doresc ca Virginius să accepte puterea imperială, în caz contrar
amenințând a trece de partea lui Nero, - atunci Galba zbuciumat cu
totul i-a scris lui Virginius, propunându-i să se unească, și cu
foțe comune să le păstreze romanilor patria și libertatea. Apoi el
împreună cu prietenii s-a întors în orașul spaniol Colonia,
petrecându-și zilele în regrete de cele întâmplate și melancolie
după deprinsa inerție - în loc de a lua măcar cele mai necesare
măsuri.
7. Odată-nspre seară, la început de vară, din Roma,
făcând tot drumul în șapte zile, a ajuns libertulIcelus. Aflând, că
Glaba se odihnește, el în fugă s-a îndreptat spre apartamentele
lui, a deschis, necătând la împotrivierea slugilor, ușa
dormitorului, și intrând, a spus, că când încă Nero era în viață,
când el fugise din palat, întâi armata, iar apoi și cetățenii și
senatul l-au proclamat împărat pe Galba*. Curând după aceasta,
continua Icelus, el a aflat de moartea lui Nero, însă nu a crezut
vorbelor străine și a purces la cale doar după ce cu proprii ochi a
zărit trupul neînsuflețit - această veste l-a îmbărbătat osebit pe
Galba; în fața casei s-a adunat o mulțime, căreia el i-a insuflat
cele mai temeinice și luminoase speranțe în viitor. Și totuși
viteza cu care a călătorit Icelus, multora le trezea neîncredere.
Cu două zile mai târziu însă, din lagăr a sosit Titus Vinius cu
câțiva oameni și amănunțit a povestit despre hotărârile senatului.
Vinius a primit în dar o funcție înaltă, iar libertului, Galba i-a
dat un inel de aur**, ulterior, acesta cu numele de Marcianus
Icelus, se folosea de cea mai mare putere și autoritate printre
toți liberții.
* 8 iunie 68, Nero s-a sinucis a doua zi după
aceasta.
** Un inel de aur era înmânat de împărații romani
asemeni unui ordin decernat de conducătorii de acum. Pe vremea
republicii acesta era un semn distinctiv al ordinului
ecvestru.
8. Printre altele în Roma, Nymphidius Sabinus a
concentrat puterea în propriile mîini, și nu treptat, puțin câte
câte puțin, ci deodată. Galba, cugeta Sabinus, este un bătrân
putred, în ai lui 73 el cu greu va găsi puteri să ajungă în Roma,
chiar și culectica, iar
armatele capitalei și până erau loiale lui Sabinus, iar acum după
darurile împărțite nici de auzit de nimeni altul nu vor să audă,
socotindu-l pe Sabinus binefăcătorul lor, iar pe Galba datornicul
lor. Fără a pierde timpul în zadar el a poruncit lui Tigellinus,
tovarășul lui de funcție, să predea armele, și a început a găzdui
petreceri, primind foști consuli și comandanți (drept că,
invitațiile erau trimise încă din numele lui Galba), iar în lagăr*,
la îndemnul lui, mulți vorbeau că, uite trebuie lui Galba să-i
trimitem soli cu rugămintea de a-l numi pe Nymphidius unicul și
irevocabilul conducător al curții. La sporirea puterii și
influenței lui Nymphidius a contribuit și senatul, care, dându-i
titlul de „binefăcător”, se întrunea zilnic la ușile casei lui,
oferindu-i dreptul de a propune și aproba orice decizie a
senatului, acest lucru i-a întărit și mai tare obrăznicia și
samavolnicia, astfel, foarte curând el fiind detestat și temut
chiar de cei care se lingușeau pe lângă el. Când consulii** au
însărcinat câțiva robi statali să ducă împăratului ordinile primite
și le-au înmânat așa numitele carte duble***, sigilate cu pecete
consulară pentru ca cârmuitorii orașelor să nu rețină solii, ci
iute să le schimbe trăsurile și caii - Sabinus s-a mâniat strașnic
că nu au folosit - nici pecetea lui, nici soldații, și chiar se
spune, că se consulta cu apropiații cum să pedepsească pe
„vinovați”, pentru ca mai apoi însă, ascultând scuzele și rugile
lor să-și schimbe mânia în milă. Căutând aprobarea poporului, el nu
îl stopa brutal să nimicească oricare apropiat al lui Nero nimerit
în mîinile mulțimii. Pe Spicillus gladiatorul, l-au aruncat sub
statuia lui Nero care o târau prin forum, pisându-l, pe Aponius,
unul din informatori, l-au zvârlit pe pământ călcându-l cu carele
în care se încarcă pietrele, pe mulți i-au sfâșiat în bucăți, pe
unii chiar fără nici o vină, astfel Mauriscus senatorul ce se
bucura de mare și bine meritat respect, a observat în senat: „Mă
tem, că curând să nu regretăm de Nero”.
* În lagărul praetorienilor
**Merge vorba de Silius Italicus (Consul, orator și
poet cunoscut pentru poema Punica) și Publius Galerius
Trachalus
*** Prezintă două plăcuțe puse împreună și sigilate
cu pecete - în greacă diplomata. Semnifică un fel de mandat, ce
vine din partea conducerii și presupune o recomandare, oferire de
careva beneficii posesorului
9. Astfel Nymphidius se îndrepta tot mai aproape
de țintă și de aceea deloc nu stăruia să dezmintă zvonuriloe că
chipurile el este fiul lui Gaius Cezar, care a domnit
dupăTiberius. Întradevăr,
când Gaius era încă adolescent, părea că era apropiat cu mama lui
Nymphidius, care, avea o înfățișare plăcută și a fost născută din
libertul lui Cezar numit Callisto și o oarecare cusătoreasă care
lucra cu ziua. Dar, mai degrabă că, relația ei cu Cezar se referă
la un timp mai târziu ca nașterea lui Nymphidius, tatăl căruia mai
des se credea a fi gladiatorul Martianus. Nymphidia fiind atrasă de
slava răsunătoare a acestuia s-a îndrăgostit de el și, judecând
după asemănarea exterioară, Nymphidius și Martianus, întradevăr,
aveau legătură de sânge. Pe Nymphidia el, totuși, o accepta drept
mamă, printre altele, înfățișând detronarea lui Nero ca merit
exclusiv al său, el toate premiile primite - și onoruri și bogății
și pe Sparus, iubitul lui Nero, după care a trimis încă stând lângă
focul funerar, când corpul împăratului încă mai ardea, și cu care
dormea, tratându-l ca pe o soție legitimă, numind-o Poppaea, - le
socotea insuficiente și treptat își croia drum spre puterea
împărătească. O parte din pașii în această direcție el îi
întreprindea în Roma singur, o parte cu ajutorul prietenilor,
careva femei de rang înalt și senatori contribuiau tainic și ei, ba
chiar pe un adept al său, Gellianus, la trimis în Spania ca
iscoadă.
10. Totuși lui Galba, după moartea lui Nero, lucrurile
îi mergeau cât se poate de bine. Adevărat că, Virginius Rufus cu
ezitările sale îi tot pricinuia bătăi de cap: stând în fruntea unei
armate numeroase și foarte curajoase, el, puterii sale a adăugit și
slava victoriei împotriva lui Vindex, și suplimentar a liniștit și
cucerit Galia, care prezintă o parte semnificativă a imperiului
Roman, dare care totalmente era cuprinsă de răscoală. Galba se
temea ca Virginius să nu asculte în sfârșit glasul celor cel chemau
să preia puterea. Întradevăr, nu exista atunci un nume mai
răsunător și o slavă mai strălucitoare, căci truda și meritele lui
Virginius au adus Romei scăparea de tiranie și război cu galii. El
însă rămânea fidel deciziei sale inițiale și stăruitor recunoștea
dreptul de a alege împăratul doar după senat, măcar că, în lagăr
când au aflat de moartea lui Nero, nu doar soldații s-au adresat
insisten lui Virginius cu aceeași rugăminte, dar și unul din
tribunii militar aflat în cortul conducătorului și-a scos sabia din
teacă și a strigat: „Sau primești puterea, sau sabia în piept!”
După ce Fabius Valens, comandantul unei legiuni, primul și-a pus
oamenii să jure credință lui Galba și din Roma a venit scrisoarea
cu deciziile senatului, Virginius, măcar că cu greu dar și-a
convins luptătorii să-l recunoască pe Galba împărat. Singur el cu
bucurie a primit succesorul numit de Galba, Hordeonius Flaccus, i-a
transmis armata și ieșind în întâmpinarea împăratului, care era
deja aproape s-a alăturat escortei lui. L-au primit pe el fără
careva ostilități dar și fără mari onoruri; prima se datorează
faptului că Galba însuși se temea puțin de el, a doua -
apropiaților lui, și în mare parte lui Titus Vinius care îl invidia
pe Virginius și socotea că la umilit, dar fără a-și da seama,
aceștia l-au ajutat, înlăturându-l din lupte, ei l-au lipsit de
frământări și nenorociri, care au trecut pe caput altor comandați
și l-au păstrat pentru o viață liniștită și o bătrânețe plină de
pace și ocupații tihnite.
11. În apropiere de orașul
galicNarbo, Galba a fost
întâlnit de trimișii senatului, care l-au salutat și rugat să apară
mai repede în fața poporului roman, care poftește să-și vadă
împăratul. El a primit senatorii în cel mai blând mod posibil, a
vorbit cu ei prietenos și simplu, iar la ospățul organizat, nu s-a
folosit de nimic din abundența de vase regești, și de nimeni din
multitudinea de slugi trimise de Nymphidius din palatul lui Nero -
totul de la ospăț îi aparținea lui, iar acest lucru îndată i-a adus
laude și slava unui om destoinic, care stă mai presus de ispite și
vanitate. Însă modestia nobilă și curtenia manifestată, Vinius a
putut-o înfățișa drept lașitate și artificiu egoist de a măguli
mulțimea, care singură nu se socoate demnă de măreție, și l-a
convins pe Galba să se folosească de bogățiile lui Nero, iar
primind oaspeții , să nu ascundă de ochii lor luxul regesc. Odată
cu acestea devenea clar, că bătrânul, încet cu încet, cade sub
influența lui Vinius.
12. Acest Vinius era așa de lăcomos, ca nimeni altul pe
lume, și strașnic de pofticios, lucru ce-l împingea câteodată la
crime. Astfel, fiind încă tânăr, slujind sub începutul lui
Calvisius Sabinus și participând pentru prima dată la o companie,
el, noaptea a aduso-n lagăr pe soția lui Sabinus, o femeie
desfrânată și destrăbălată, învelind-o într-o mantie soldățească
s-a cuplat cu ea chiar în fața cortului comandantului - în locul,
pe care romanii îl numesc principia*. Pentru aceasta Caius Cezar
l-a întemnițat. Dar Vinius a avut noroc - Caius a decedat, și el a
ieșit la libertate. Odată, luând prânzul la împăratul Claudius, el
a furat o cupă de argint. Împăratul a aflat despre aceasta și a
doua zi l-a invitat din nou la prânz, iar slugilor le-a poruncit;
când v-a veni, să-i aducă și pună în față tacâmuri nu din argint,
ci toate până la ultimul din lut. Astfel, datorită cumpătării și
iubirii de glume, Vinius a fost socotit mai degrabă demn de râsete,
decât de mânie. Dar, ceea ce își permitea să facă în goana după
avuție pe timpul când Galba era la cheremul lui, folosindu-se de o
putere imensă, a stat motiv nu de glume, ci începutul unor
evenimente cu adevărat tragice și nefericite.
*Locul unde era situat altarul zeilor și steagurile
de lupta, se considera un loc sacru.
13. Odată ce s-a întors trimisul lui Nymphidius de la
Galba, Gellanius, s-a aflat că căpetenia curții și strajei a fost
numit Cornelius Laco și că cu totul orânduește Vinius. Gellanius nu
a putut vorbi cu Galba ochi la ochi, ba nici măcar să se apropie de
el, odată ce toți îl priveau cu neîncredere și suspiciune.
Auzindu-le pe toate, Nymphidius s-a tulburat pe bune. Adunând
conducătorii armatei, el le-a vorbit că Galba-i un bătrân blând și
moale, care practic nu-i în stare să cugete rațional, iar Vinius și
Laco îl folosesc cum vor. De aceea, înainte ca ei să agonisească
putere, precum cea a lui Tigellinus, trebuie trimiși soli
împăratului care să-i insufle că, îndepărtând din apropierea sa
doar pe acești doi, el va deveni pentru toți și mai plăcut și
prețuit. Cuvântarea lui Nymphidius nu a impresionat pe nimeni, căci
părea straniu și stupid să sfătui un împărat în vârstă, asemeni
unui băiețel care tocmai a aflat gustul puterii și să-i impui
alegerea prietenilor. Atunci Nymphidius a ales alt mod de a
acționa, și a încercat a-l speria pe Galba. Ba el scria că în Roma
totu-i instabil și plin de ostilități ascunse, ba că Clodius Macer
reține vasele cu grâne din Africa, apoi, că legiunile germanice se
revoltă și că noutăți similare ajung din Siria și Iudeea. Galba
însă, nu atrăgea mare atenție scrisorilor lui și nu avea încredere
în ele, atunci, Nymphidius a hotărât a lovi primul. Drept că,
Clodius Celsus din Antiohia, un om chibzuit și un prieten adevărat,
îl îndemna să nu o facă, asigurându-l, că nici un cartier roman,
nu-l va numi pe Nymphidius împărat. Mulți însă îl luau în derâdere
pe Galba, în special Mithridates din Pontus, care luând în râs
pleșul și ridurile acestuia, spunea: „Acum el încă înseamnă ceva
pentru romani, dar lăsații să-l vadă cu proprii ochi - și ei îndată
vor întelege, că Galba, v-a purta rușinea veșnică a acelor zile în
care a fost Cezar”
14. Așa deci, s-a hotărât ca în jur de jumătate de
noapte Nymphidius, să fie adus în lagăr și proclamat împărat. Însă
seara, primul din tribuni, Antonius Honoratus, și-a adunat soldații
și a început a dojeni și pe sine și pe ei, pentru că într-un
interval de timp scurt ei așa de des și radical și-au schimbat
calea, fără nici un tolc și sens, nici măcar căutând ceva mai bun,
de parcă un duh rău îi mână de la trădare la trădare, „Inițial -
continua el - am avut temei - fărădelegile lui Nero. Însă acum,
fiind gata al trăda pe Galba, îl putem oare acuza de ucidere de
mamă și soție, vom spune din nou, că roșeam de rușine pentru
împăratul nostru care evolua în teatru? De altfel, noi și pe Nero,
necătând la toate, nu l-am fi lăsat, doar că Nymphidius ne-a
insuflat, că el singur ne-a lepădat fugind în Egipt. Oare alături
de Nero îl vom jertfi și pe Galba, oare, alegându-l Cezar pe fiul
Nymphidiei, vom ucide ruda Liviei , cum am ucis deja
fiulAgrippinei? Sau din
contra, îl vom pedepsi după merite pe Nymphidius și vom fi
răzbunătorii lui Nero și apărătorii adevărați ai lui Galba”.
Luptătorii unanim au susținut opinia tribunului său, iar apoi au
mers la ceilalți soldați înduplecându-i să rămână loiali
împăratului. O bună parte din lagăr a trecut de partea lor, au
răsunat strigăte, și Nymphidius, poate că, cum spun unii, imaginând
că soldații deja îl cheamă, poate că grăbindu-se a predispune către
sine pe cei ce murmurau și șovăiau, s-a pornit înainte în lumina
făcliilor, luând cu el sulul cu cuvântarea scrisă pentru el de
Cingonius Varro și pe care a învățat-o pe de rost, pentru a o spune
în fața soldaților. Văzând porțile încuiate, iar pe ziduri o
mulțime de oameni înarmați, el s-a speriat, dar totuși s-a apropiat
și a întrebat,ce s-a întâmplat și cine a ordonat să se ridice
armele. Toți, într-un glas au răspuns, că-l recunosc împărat doar
pe Galba, și Nymphidius, exprimând aprobare, s-a alăturat
strigătelor comune și a poruncit supușilor săi să facă același
lucru. Totuși, îndată ce portarii l-au lăsat să intre cu o mică
grupă din însoțitori, în el a zburat o suliță. Sulița s-a înfipt în
scutul cu care a dovedit să-l acopere Septimius, în același timp
însă alți luptători s-au aruncat asupra lui cu săbiile, Nymphidius
a dat să fugă, dar a fost ajuns într-o căsuță soldățească și ucis.
Trupul său a fost scos într-un loc deschis și îngrădit, iar a doua
zi expus pentru orice doritor de a vedea
tabloul.
15. Primind vestea despre moartea lui Nymphidius, Galba
a poruncit să fie executați toți complicii care încă nu s-au
sinucis singuri. Printre căzuți erau Cingonius Varro, care i-a
scris lui Nymphidius cuvântarea și Mithridates din Pontus. Romanii
socoteau că, trimițând la moarte fără judecată oameni deloc
anonimi, împăratul proceda dacă nu contrar justeții, atunci, cel
puțin, ilegal și din proprie voință. Toți așteptau un alt mod de
guvernare, înșelați, - cum se întâmplă mereu, - de vorbe
răsunătoare enunțate la început. Dezamăgirea s-a făcut și mai
amară, când ordin de a muri a primit Petronius Turpilianus, fost
consul și adept neschimbat al lui Nero. Adevărat, când Galba cu
ajutorul lui Trebonianus l-a ucis pe Macer în Africa și, cu
ajutorul lui Valens pe Fonteius în Germania, el putea măcar să facă
trimitere la faptul că, se temea de acești oameni care erau
înarmați și stăteau în fruntea unor oști puternice. Dar de a
asculta scuzele lui Turpilianus, un bătrân neajutorat și neănarmat,
nu încurca nimic, dacă omul care promitea moderare și blândețe,
avea de gând să-și confirme cuvintele cu fapte! Astfel de reproșuri
merită faptele lui.
Când până la Roma rămase 25 de stadii, împăratul fu
oprit de o mulțime agitată și gălăgioasă de vâslași, pe care Nero
i-a strâns într-o legiune și i-a declarat soldați*; la moment, ei
râvneau ca titlu de soldați să le fie confirmat, astfel, cei ce
întâlneau împăratul nu-l puteau nici a-l vedea nici a-i auzi glasul
ce se pierdea în strigătele vâslașilor ce cereau drapel și lagăr.
Galba le-a poruncit să vină pentru a discuta situația altă dată, ei
însă primid amânarea drept refuz s-au mâniat, și necontenind a
striga, au urmat împăratul, unii chiar dezgolindu-și săbiile.
Atunci, Galba a poruncit călăreților să lovească în ei; rezistență
nimeni din rebeli nu opuse, unii fiind uciși pe loc, alții ajunși
din fugă, astfel înfățisând un semn rău și sinistru lui Galba, care
intra în capitală peste cadavre, după un măcel strașnic. Și dacă
până acum, erau oameni ce se atârnau cu neglijare față de împărat,
acum el insufla tuturor teamă și freamăt.
*Vâslașii erau cu o treaptă mai jos ca soldații, de
aceea ei se temeau de a-și pierde statutul
obținut.
16. El a vrut să arate, că risipa lui Nero și
dărnicia fără limite s-au terminat, dar totodată, din câte se poate
de judecat, a întrecut limitele decenței. De exemplu când Canus,
cânta în timpul cinei la flaut (Canus era un muzician cunoscut),
Galba l-a ascultat binevoitor și l-a lăudat, apoi a poruncit să i
se aducă lădița, a scos din ea câțiva galbeni și i-a înmânat
zicând: ”Aceștia ții dăruiesc din banii proprii, nu din hazna”.
Cadourile, pe care Nero le-a făcut actorilor și luptătorilor, a
ordonat cu strictețe să se ceară înapoi, lăsând posesorilor doar a
zecea parte, dar cum primea înapoi foarte puțin - toți doar erau
oameni ușuratici, adevărați satiri, darurile primite dovedind a li
se scurge printre degete, - a început a căuta pe cei ce au cumpărat
de la ultimii ceva sau mai simplu, lua și obliga toate lucrurile
găsite să fie întoarse în hazna. Căutările nu aveau capăt și au
atins un cerc tot mai larg de oameni, astfel încât de împărat
vorbeau cu dispreț, iar asupra lui Vinius sau abătut și invidia și
ura, căci ațâțând statul să fie chițibușar și zgârcit față de
proprii supuși, el singur nu se limita în nimic, își atribuia și
vindea totul laolaltă.Hesiodînvață (în „Munci și
Zile”):
Bea în voie, când se-ncepe și termină
butoiul,
și Vinius, înțelegând, că Galba-i bătrân și slab, se
grăbea să profite de norocul care se-ncepea și termina
concomitent.
17. Vinius, îi pricinuia rău bătrânului nu doar prin
faptul că administra rău treburile de primă importanță, ci și prin
stăruința de a defaima hotărârile corecte ale împăratului, sau,
chiar prin împiedicarea executării lor. Așa a fost cu pedepsirea
acoliților lui Nero. Mulți din acești nelegiuiți - inclusiv Helius,
Polyklietus, Petinus, Patrobius - Galba a ordonat să fie căzniți,
iar când ei erau duși prin forum, poporul aplauda, aclamând, că
această procesiune-i frumoasă și plăcută zeilor, dar că atât zeii
cât și oamenii cer alăturarea către aceștia a învățătorului și
mentorului tiraniei - Tigellinus. Însă acest om destoinic a dovedit
din timp, prin avansuri generoase*, să-și procure protecția lui
Vinius. Apoi a murit Turpilianus, fiind încojurat de vrajbă, din
motiv că, necătând la toate viciile împăratului, niciodată nu l-a
trădat și nu a nutrit ură față de el - a murit, măcar că singur nu
a participat la nici o crimă majoră, pe când celălalt, care inițial
l-a transformat pe Nero într-un răufăcător (Tigellinus se are în
vedere) ce merită moartea, aducându-l la o astfel de stare l-a
lăsat și trădat, a supraviețuit, astfel demonstrând că pentru
Vinius nu există nimic irealizabil și că mituindu-l, poți conta
sigur pe câștig. Nu exista lucru mai râvnit de poporul roman ca
procesiunea lui Tigellinus spre caznă, și în toate teatrele și
stadioanele nu încetau strigătele, ce cereau predarea acestuia în
mîinile călăilor, până împăratul, într-un ordin special, și-a
arătat romanilor nemulțumirea, enunțând, că Tigellinus este bolnav
incurabil și se află în pragul morții, astfel sfătuind a nu înăspri
domnitorul și a nu transforma puterea-i în tiranie. După acestea,
în bătaie de joc față de popor și dezamăgirea acestuia, Tigellinus
a adus jertfă de mulțumire zeilor și a organizat un pir măreț, iar
Vinius, îndată de la masa împăratului s-a dus la el în fruntea unei
gaște de prieteni. Împreună cu Vinius era fiica lui văduvită, și
Tigellinus, ridicând paharul pentru sănătatea ei i-a cadonat două
sute cincizeci de mii de drahme, apoi a ordonat concubinei sale
principale să-și scoată de la gât colierul și să-l îmbrace pe gâtul
ei. Prețul acestui accesoriu, era, după cum se spune, cincizeci de
mii de drahme.
*Vinius s-a căsătorit cu fiica lui Tigellinus, care
era văduvă cu o zestre impunătoare.
18. Atunci deja și acțiunile cugetate ale împăratului
erau tratate ca negative, ca de exemplu, răsplătirea galilor ce
s-au răsculat sub conducerea lui Vindex. Toți socoteau, că
micșorarea impozitelor și drepturile civile nu sunt rezultatul
iubirii de oameni a împăratului, ci a coruptibilității lui Vinius.
Poporul s-a umplut de dușmănie față de conducerea lui Galba,
soldații însă, măcar că nu primeau darurile promise se linișteau cu
speranța, că chiar dacă nu tot, măcar ceva ce primeau pe timpul lui
Nero, noul împărat le va plăti. Însă când a flat că ei cârtesc,
Galba, și-a spus cuvântul demn de măreția împăratului, și anume-că
s-a obișnuit să înroleze, nu să cumpere soldații; aceștia s-au
aprins cu ură neliniștită și stașnică: căci Galba, li se părea, că
nu doar i-a mințit, dar a și stabilit un fel de lege dănd exemplu
urmașilor săi.
Totuși în Roma nemulțumirea rămânea ascunsă, prezența
lui Galba și rămășițele de respect față de el, stăvileau și opreau
porinirile de revoltă, și cum motive directe pentru răsturnare nu
existau, - de bine sau rău acest lucru inhiba ostilitatea
soldaților. Oastea Germană însă, care a fost condusă de Virginius,
iar acum de Flaccus, socotea că merită o răsplată pe măsură pentru
câștigul împotriva lui Vindex, iar neprimind-o, rămânea surdă față
de asigurările conducătorilor. Pe Flaccus, din cauza podagrei acute
și lipsei de experiență, nu-l luau în seamă. Odată la jocuri, când
tribunii militari și centurionii, după obiceiul primit, au enunțat
urări de fericire împăratului Galba, soldații dintâi au ridicat o
zarvă nemaipomenită, iar când aceștia au repetat urările, au
început a striga în răspuns: „Dacă el o merită!”.
19. Astfel de obrăznicii își permiteau și
legioanele aflate sub conducerea lui Tigellinus*, și comandanții îi
raportau lui Galba despre acestea. Împăratul era speriat, socotind,
că cauza disprețului din partea soldaților - era nu doar vârsta
înaintată, dar și lipsa copiilor, atunci el a gândit să înfieze un
tânăr dintr-o familie nobilă și să-l numească succesor. Trăia în
Roma un oarecareMarcus Otho,
om din familie ilustră, dar încă din copilărie destrăbălat până la
extreme de lux și goana după plăceri. La fel cum Homer îl numește
pe Alexandru „soțul Elenei cu păr auriu”** , preamărindu-l cu slava
soției, căci cu nimic atlceva Paris slăvit nu a fost, la fel și
depsre Otho au început a vorbi în Roma, datorită căsătoriei cu
Poppaea. Poppaea era soția lui Crispinus, când ea s-a îndrăgostit
de Nero, și, încă nepierzându-și rușinea față de propria soție***
și frica față de maică-sa, în taină l-a trimis la ea pe Otho. Cu
împăratul pe Otho îl lega o prietenie strânsă, desfrâul și risipa,
el des glumea pe seama zgârceniei și meschinăriei prietenului său -
spre marea plăcere a lui Nero. Se spune, că odată Nero se parfuma
cu miresme scumpe, totodată stropindu-l și pe Otho; ziua următoare
când Otho îl primea pe împărat la el, pe neașteptate din toate
părțile au înaintat tuburi de aur și argint, și din ele abundent,
asemeni apei, au împroșcat miresme. Totuși să ne întoarcem la
Poppae. Ademenind-o cu speranțe la favorizarea lui Nero și dintâi
pervertind-o singur, iar apoi prezentând-o împăratului, Otho a
convins-o să plece de la soț, iar când ea a intrat ca soție în casa
lui, nu a vrut să se satisfacă doar cu o jumătate, și cu mare
nedorință îi ceda lui Nero jumătatea lui. Pe Poppae această
gelozie, cum spun, nu o deranja deloc; povestesc chiar că, ea
încuia ușile în fața lui Nero, când Otho nu era în oraș, poate
pentru a limita pasiunea de îndestulare, poate, cum spun alții,
fiind împovărată de relația cu Nero, dar din desfrâul său nefiind
capabilă a refuza relațiile amoroase. Otho era la un pas de moarte,
și părea incredibil, că împăratul, omorând pentru căsătoria cu
Poppaea pe sora și soția sa, pe Otho l-a
cruțat.
* Probabil este o greșeală de tipar căci se are în
vedere Vitellius
** Iliada III
*** Se are în vedereClaudia
Octavia
20. Treaba-i în faput, că prieten și apărător lui Otho
era Seneca, și, cedând rugilor lui, Nero și-a trimis rivalul ca
guvernator în Lusitania, la malul oceanului. Conducător Otho era
moale și cu popoarele supuse trăia în înțelegere, căci știa, că
guvernarea sa - nu-i altceva decât un exil onorabil. Când Galba s-a
răsculat, el primul din guvernatori s-a alăturat lui, a adus toate
cupele și mesele de aur și argint pe care le avea, pentru ca noul
împărat să bată monede din ele, i-a cadonat robi, învățați să
slujească unui conducător înalt. Și în restul lucrurilor Otho era
loial lui Galba, demonstrând prin fapte, că nimănui nu-i cedează în
experiență și capacitatea de a ocârmui. Multe zile la rând, pe
parcursul întregului drum, el mergea cu împăratul într-o trăsură.
În aceeași călătorie comună, el a putut câștiga atașamentul lui
Vinius - cu maniere amiabile și cadouri, dar în primul rând, cu
faptul, că în orice circumstanțe îi ceda întâetatea. În așa fel, cu
ajutorul lui Vinius, el a ocupat cu tărie al doilea loc, având în
același timp un avantaj foarte important: el nimănui nu-i trezea
invidie sau mânie, pentru că ajuta gratuit pe fiecare ce-i cerea
ajutor și era cu fiecare prietenos și binevoitor. Cea mai mare
atenție el o acorda soldaților, pe mulți ajutându-i a obține
funcții de conducere, apelând cu rugi nemijlocit la împărat, la
Vinius sau la liberții Icelus și Asiaticus, care aveau o putere
impunătoare la curte. De fiecare dată când Otho îl primea pe Galba,
el mituia cohorta de patrulare, oferind soldaților câte un galben,
și, prefăcându-se, de parcă cinstește împăratul, în realitate îl
mințea atrăgând armata de partea sa.
21. Când Galba a început a se gândi pe cine să-l
aleagă succesor, Vinius la propus pe Otho, și în acest caz, totuși,
acționând în propriul interes: el vroia să-și mărite fata și a scos
din Otho promosiunea de a se căsători dacă Galba îl va numi
succesorul său. Însă Galba spunea, și cu acțiunile sale dădea de
înțeles, că pune binele comun mai presus de propriile interese și
vrea să înfieze nu pe cel, ce va fi mai plăcut lui, dar pe cel ce
va aduce cel mai mult folos Romei. Mie mi se pare, că el puțin
probabil l-ar alge pe Otho chiar și moștenitor al averii sale,
știind că acesta-i un desfrânat și risipă, ce are cincizeci de
milioane datorii
(desesterții). În orice caz,
pe Vinius el l-a ascultat tăcut și cumpătat iar îndeplinirea
testamentului a amânat-o. După, s-a numit pe sine și pe Vinius
consul; totuși, se aștepta că la început de an va fi desemnat în
sfârșit succesorul, soldații, dintre toți preferându-l pe
Otho.
22. Dar cât el întârzia și cugeta, în legiunile
germane s-a stârnit o răscoală. Toate oștile îl urau pe Galba, care
așa și nu le-a dat premiul promis. Soldații din Germania, aveau
conturi osebite cu el: ei îi imputau împăratului și demisia
rușinoasă a lui Virginius Rufus și răsplata care au primit-o galii
ce au luptat împreună cu ei, pe când pe toți care nu l-au susținut
pe Vindex au fost pedepsiți, și în genere atașamentul față de
Vindex - doar lui îi este recunoscător Galba, doar lui îi acordă
onoruri postume, în cinstea lui aduc jertfe din numele statului, de
parcă doar cu ajutorul lui a ajuns împăratul romanilor. Astfel de
vorbe răsunau deja deschis în lagăr, când a venit data de întâi a
primei luni (anul 69 e.n.), pe care romanii o numesc Calendae
Januariae, Flaccus a adunat soldații pentru ca în modul cuvenit
să-i aducă la jurământul credinței față de împărat, ei însă s-au
repezit la imaginile cu Glaba, le-au aruncat jos, iar apoi, jurând
credință senatului și poporului roman, au plecat. Conducătorii s-au
speriat, temându-se că nesupunerea să nu ducă la răscoală. Și iată
unul din ei spuse celorlalți: „Ce se îmtâmplă cu noi prieteni? Noi
și un conducător nou nu alegem, și pe cel curent îl respingem, de
parcă nu doar pe Galba, dar oricare Domn și oricare conducere nu
dorim a o accepta! Desigur, de Flaccus Hordeonius nici vorbă nu
poate fi - el este o umbră patetică a lui Galba, nu mai mult, însă
la dinstanță de o zi de noi se află Vitellius - conducătorul
celeilalte părți a Germaniei. Tatăl lui* a fost cenzor și de trei
ori consul și cum nu ai da a condus împreună
cuClaudius, iar el, prin
propria sărăcie, pe care unii o condamnă, demonstrează strălucit,
onestitatea și cumsecădenia sa. Haideți să-l proclamăm pe el
împărat și să arătăm lumii întregi, că putem alege împărații mai
bine ca spaniolii și lusitanii”.
Cine agrea această propunere cine nu, între timp un
stegar pe ascuns a ieșit după poartă și noaptea la înștiințat pe
Vitellius, la care se adunase muți oaspeți, de cele îmâmplate.
Știrea s-a răspândit iute prin toată armata, primul a fost Fabius
Valens, conducătorul unei legiuni (prima legiune din Germania de
jos), care s-a înfățișat a doua zi în fruntea unei trupe mari de
cavalerie și l-a salutat pe Vitellius, numindu-l împărat. Până
atunci Vitellius respingea cu hotărâre această onoare, însă, cum
spun, el s-a înfățișat soldaților îndată după prânz, îngrelat de
mâncare și vin, și a stat deacord de a primi numele de Germanicus,
refuzând a accepta și această dată titlul de Cezar. Supunere
ordinelor împăratului Vitellius a jurat și armata lui Flaccus, care
îndată și-a uitat minunatul și democraticul jurământ dat
senatului.
*Lucius Vitellius consul în anii 34,43 și 47 e.n., un politic și diplomat foarte cunoscut.
23. Astfel Vitellius a fost proclamat împărat. Aflând de
răsturnarea din Germania, Glaba nu a mai zăbovit cu adopția. Lui îi
era cunoscut, că unii din prietenii lui, nu mulți, îl susțin pe
Dalabella, iar restul pe Otho, el însă nu-l aproba, nici pe unul,
nici pe altul. Și iată că pe neașteptate,fără a anunța pe cineva,
el trimite după Piso, fiul lui Crassus și Scribonia, care au fost
căzniți de Nero - un tânăr, de natură înzestrat cu virtuți morale
și slăvit îndeosebi pentru puritate și un mod de viață sever. Apoi
el a plecat în lagăr și l-a proclamat pe Piso Cezar și succesorul
său. Însă pe parcursul întregului drum de la Platin, pe el îl
însoțeau semne cerești groaznice, când el s-a adresat soldaților,
iar apoi a început a-și citi cuvântarea, a bătut tunetul, au
strălucit fulgere, s-a pornit o ploaie torențială și asupra
lagărului și a orașului s-a așezat o ceață că fiecare a înțeles:
cele ce au loc nu sunt pe placul zeilor și adopția lui Piso nu va
sluji binelui Romei. Cețos era și în inimile soldaților, căci și
acum ei nu au primit nici un cadou.
Privindu-i fața lui Piso și ascultându-i glasul, cei
prezenți se mirau, cât de calm - însă deloc indiferent primește el
așa un dar măreț; dimpotrivă pe înfățișarea lui Otho se vedea clar,
cu câtă amărăciune, cu câte mânie și-a întâlnit spulberarea
propriilor nădăjduiri. Doar el era socotit cel mai demn din
pretendenții la acest măreț titlu, și era aproape de a-l primi, și
de aceea, fiind lipsit de el, credea acest lucru un semn sigur al
antipatiei și dușmăniei lui Galba. El deja nu mai era liniștit de
viitorul său; temându-se de Piso, blestemându-l pe Galva și fiind
foarte indignat de Vinius, el a plecat acasă plin de multe și
diferite sentimente, căci să refuze la speranțele sale nu-i dădeau
ghicitorii și caldeenii(ghicitori, astrologi) care mereu îl
înconjurau. Stăruia în special Ptolemaeus, care amintea de
prezicerile sale, că Nero pe Otho nu-l va ucide, ci singur va
deceda primul, iar Otho va trăi mai mult conducând romanii și
astfel că prima jumătate a prezicerii s-a împlinit, acesta îl chema
să nu-și piardă credința și în a adoua parte a ei. Totuși mai mult
îl stârneau pe Otho cei, care îi împărtășeau durerea și supărarea,
socotind, că Galba nu l-a răsplătit pe merite. Lui i se alăturau,
cu el se solidarizau Tigellinus și Nymphidius, care înainte erau
înconjurați de onoare, iar acum sunt respinși și
umiliți.
24. Din ultimii făceau parte Veturius și Barbius, unul
era Optio (ajutorul centurionului) altul tesserarius (ajutorul lui
Optio). Lor li sa alăturat libertul lui Otho Onomastus, și în trei,
nejelind bani, umblau prin lagăr și mituiau soldații, care și așa
erau razvrătiți până-n măduva oaselor și căutau doar pretext pentru
o nouă trădare. Asta e, căci să ruinezi spiritul unei armate
sănătoase în patru zile este imposibil, de altfel atât timp
desparte înfierea de omor: în a șasea zi după înfiere (15 ianuarie
69, a optsprezecea zi înainte de Calende - prima zi a lunii, după
romani ) Galba și Piso au fost uciși.
Dis de dimineață în acea zi Galba în prezența
prietenilor aducea jertfe în Palatin, și doar haruspiciu Umbricius
a luat măruntaiele animalului jertfit și le-a examinat, îndată, și
fără ocolișuri a anunțat, că vede semn al unei mari încurcături și
primejdii, care-n mod viclean amenință viața împăratului - zeul
parcă singurl îl preda pe Otho, care stătea în spate și asculta
atent fiecare cuvânt al haruspiciului, în mîinile lui Galba. Otho
s-a speriat și a stat palid de frică ca un mort, atunci a apărut
Onomastus și i-a spus că au venit constructorii și îl așteaptă
acasă. Acesta era semnul după care Otho trebuia imediat să meargă
către soldați. Așa deci el invocă, că și-a cumpărat o casă veche și
vrea să arate vânzătorului locurile care-l neliniștesc, iar apoi
prin așa numita casă a lui Tiberius merge în forum la coloana de
aur*, către care duc toate drumurile Italiei.
Reconstrucția Palatului Palatin,
Sursa
* O parte din complexul palatului Palatin, și anume
coloana de aur, a fost instalată la porunca lui August în forum, în
fața templului lui Saturn ca sfârșit al tutoror drumurilor ce duc
în Roma, pe el fiind indicate distanțele până la cele mai
importante orașe Italiene.
25. Numărul celor ce l-au întâlnit și salutat
acolo, nu depășește, după cum spun, douăzeci și trei.
Otho s-a stingherit, măcar că, fiind fizic moleșit, nu avea
un spirit slab, ci se evidenția prin hotărâre și prin faptul că în
fața pericolelor nu ceda. Totuși cei prezenți nu i-au permis să
fugă. Dezgolindu-și săbiile ei au înconjurat lectica și au poruncit
să se meargă mai departe, iar Otho, strigând, că-i sortit pieirii,
a început a-i goni pe cei ce-l duceau. Câțiva trecători, i-au auzit
strigătele, dar mai degrabă erau mirați decât alarmați, văzând
numărul mic de participanți la acest exercițiu. Totuși, cât era dus
prin forum, la cei prezenți s-au adăugat tot atâțea oamni, și se
mai adăugau alții, în grupe câte trei patru oameni, în sfârșit toți
împreună s-au întors înapoi spre lagăr, proclamându-l pe Otho Cezar
și îndreptând săbiile dezgolite spre cer. Șeful gărzii în acea zi
era tribunul Martialis; se spune, că el nu știa nimic de complot,
dar așa de tare s-a speriat, că l-a lăsat pe Otho să intre în
lagăr, iar acolo nimeni nu i-a opus rezistență, căci cei care nu
luau parte la complot, erau câte unu, câte doi înconjurați de
urzitori (care special se țineau împreună) și inițial se supunea
amenințărilor, iar apoi convingerilor, și urmau exemplul
tovarășilor.
De cele întâmplate i-a fost raportat imediat lui
Galba la Palatin. Horuspiciu încă nu plecase, și măruntaiele
animalului jertfit erau încă în mîinile lui, astfel încât cei mai
puțin credincioși erau frapați și mirați de materializarea semnului
dumnezeiesc. Mulțimea pestriță s-a îndreptat din forum spre palat,
Vinius, Laco și câțiva liberți și-au dezgolit săbiile și s-au pus
lângă Galba iar Piso a intrat în tratative cu garda palatului. În
așa numita portică a luiVipsanius
era concentrată legiunea Ilirică; pentru a asigura suportul
acestor soldați la ei a fost trimis Marius Celsus, un om onest și
loial.
26. Glaba vroia să iasă în fața poporului, Vinius
însă nu-l lăsă, iar Celsus și Laco dincontra îl încurajau, cu zel
atacându-l pe Vinius. În același timp s-a răspândit un
zvon că Otho a fost omorât în lagăr. Puțin mai târziu a apărut
Julius Atticus care slujea în paza împăratului și se folosea de o
oarecare popularitate; fluturându-și sabia, el striga că a ucis
inamicul Cezarului. Dându-i la o parte pe cei din fața sa el i-a
arătat lui Galba sabia însângerată. Privindu-l pe Atticus Galba l-a
întrebat „Cine ți-a dat un astfel de ordin?” - „Loialitatea și
jurământul care l-am depus” - a fost răspunsul, iar cum poporul îl
aplauda pe Atticus și peste tot se auzeau strigăte că el a procedat
corect, Galba s-a așezat în lectică și a părăsit palatul pentru a
aduce jertfe lui Jupiter și a se înfățișa
cetățenilor.
Atunci, de parcă vântu a început a-i bate în față -
forumul l-a întâlnit cu vorba, de parcă armata s-a supus lui Otho.
Cum se-ntâmplă în mulțime, unii îl sfătuiau să se întoarcă, alții -
să continue calea, unii strigau, el să nu-și piardă cumpătul, alții
- să nu aibă încredere în nimeni, iar lectica, de fiecare dată brus
se înclina, și o arunca dintr-o parte în alta de parcă ar fi pe
valuri zburlite, printre altele, au apărut inițial călăreții, iar
apoi și pedestrimea, care înaintau prin basilica lui Pavel*. În
glas tare, unanim ei ordonau cetățenilor să părăsească piața.
Oamenii s-au dat pe fugă, dar nu sau împrăștiat ci au umplut
porticile și colinele din preajma forumului, de parcă temându-se a
pierde ceva spectaculos. Attilius Vergilio** a aruncat jos imaginea
lui Galba, și îndată soldații dând start acțiunilor militare, au
aruncat cu sulițe-n lectica împăratului, iar asigurându-se că nici
una din sulițe nu l-a nimerit pe Galba, s-au aruncat la el cu
săbiile. Nimeni nu le-a pus piept, nimeni nu a sărit în ajutor
împăratului, nimeni, în afară de un om - singurul, din miile pe
care soarele-n acea zi i-a văzut demni de Imperiul Roman. Ăla a
fost centurionul Sempronius Densus; el nu se folosea de careva
onoruri deosebite din partea lui Galba, dar acum, îndeplinindu-și
datoria și apărând legea s-a pus în fața lecticii. Inițial,
ridicând bășul, cu care centurionii pedepsesc soldații vinovați, și
cu glas tare înduplecând pe atacatori să miluiască împăratul, iar
când ei s-au apropiat mai tare, a scos sabia și s-a apărat mult ,
până a căzut, rănit sub genunchi.
* Basilica lui Pavel era așezată în partea de nord a
forumului, de unde și înaintau din lagărul său
praetorienii.
** Purtatorul steagului(vexillarius) unei cohorte
care îl însoțea pe Galba(după Tacitus Historiae I
).
27. Lângă locul numit Lacus Curtius, lectica lui
Galba s-a răsturnat, iar el singur, îmbracat în tunică, a căzut pe
pământ; atunci și au năvălit asupra lui ucigașii.
Oferindu-și gâtul la bătaie, el doar a spus: „Străpungeți,
dacă așa e mai bine pentru poporul roman”. El a primit multe
lovituri î
