Sări la conținut
Personal 385

POEME PENTRU TINE - NELU PREDA



NELU PREDA

POEME PENTRU TINE

Editura Izvorul cuvântului

Tehnoredactor – Nelu Preda

Corector – Camelia Ardelean

Coperta – Florin Căprar

Sursa grafică – necunoscută – media online

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

PREDA, NELU

Poeme pentru tine / Nelu Preda. Buftea: Editura

Izvorul cuvântului, 2017

ISBN 978-606-94346-3-5

821.135.1

Nelu Preda: Poeme pentru tine

Copyright © Nelu Preda, 2017

Pentru prezenta ediție în limba română, toate drepturile ediției

aparțin autorului. Reproducerea prin orice mijloace, chiar și

parțială, a textului cuprins în acest volum, fără acordul scris al

autorului, constituie o încălcare a Legii drepturilor de autor și se

sancționează potrivit prevederilor acesteia.

3

CUVÂNT ÎNAINTE

Un poet îndrăgostit de... iubire

Poeme pentru tine: Nelu Preda, Editura Izvorul cuvântului

Buftea, 2017

Încă de la început, vreau să precizez că nu mă erijez în

critic literar, așa cum poate este de așteptat din partea cuiva care

prefațează o carte. De Nelu Preda mă leagă „doar“ o prietenie

virtuală de peste doi ani de zile, în care pot spune că am fost

împreună „și la bine, și la rău”, pe tărâmul magic al poeziei. Am

avut, astfel, șansa să-i cunosc sufletul și să-i intuiesc viața, prin

prisma versurilor sale. Am rămas profund uimită de faptul că,

deși este un împătimit al științelor exacte și a avut o profesie care

nu prea lasă loc de romantism, în sufletul lui, alături de o parte

pragmatică, există și o mare sensibilitate, surprinzătoare poate la

un bărbat.

Deși aflat la primul său volum de poezii, Nelu Preda

impune o notă masculină personală, ce reflectă fragilitatea unui

suflet greu încercat de viață, care se străduiește să își găsească,

(și) prin scris, echilibrul și împlinirea. În ciuda debutului tardiv,

la aproape 55 de ani, Nelu imprimă versurilor sale o candoare și

o prospețime adolescentină, de tânăr ce refuză să dea piept cu

cruda realitate. El reușește să ajungă la inima cititorului printrun

mesaj calin, sincer și direct, dându-ne de înțeles că niciodată

nu este prea târziu pentru a face ceea ce îți dorești, mai ales dacă

acest lucru îi poate bucura și pe alții.

Volumul Poeme pentru tine se adresează cititorului de

orice vârstă, care, în ciuda vremurilor de acum, mutilatoare de

suflete uneori, mai crede în iubire și în forța ei vindecătoare.

4

Nu intenționez să fac neapărat, după cum spuneam,

analiza literară a textului de față, ci să accentuez doar ceea ce

mi-a transmis mie, ca iubitor al cuvântului scris și mai ales al

versului clasic, poezia lui Nelu Preda. Poate că, ținând cont de

circumstanțe, o să fiu bănuită de subiectivism. Dacă este așa, mă

veți ierta, sper, fiindcă se mai întâmplă acest lucru între prieteni!

Dar cei mai în măsură să vă faceți o părere adecvată asupra

versurilor sale sunteți dumneavoastră, cititorii! După ce veți păși

pragul lumii idealiste (sau nu) cuprinse în paginile acestei cărți,

după ce veți fi impregnați de trăirile ardente ale autorului, veți

vedea dacă am avut sau nu dreptate!

Nelu Preda este, înainte de toate, un om modest, cu

simțul rațiunii: „Eu nu scriu versuri pentru nemurire,/ Căci tot

ce e sub soare-i muritor,/ Vreau să transmit vigoare și trăire/

Prin vers, spre cel ce-mi este cititor!/ Eu nu doresc nici laude,

nici lauri,/ Succesul este-atât de trecător…” (Eu nu…). El își

păstrează sinceritatea și în poezie, nu doar în viața reală: „O

coală așternută de cuvinte/ Poate schimba ceva în univers/ Sau

poate un poet care se minte,/ Să oglindească adevăru-n vers?/

În mine zace adevărul și minciuna,/ Pe amândouă pot să le așez

în vers/ Și poți să spui că mie mi-e totuna,/ Dar tot ce n-am

crezut, pe loc am șters!” (În mine...)

Din poemul Lăsați-mă să scriu..., se desprinde dorința

acută a poetului de a comunica, de a împărtăși și altora din

preaplinul inimii: „Lăsați-mă să scriu noianul de cuvinte,/ Ce-n

suflet clocotește și-n inima bătând,/ Condeiul să-l reverse pe

pagini, înainte/ De-a zorilor ivire, ferestre luminând,/ Poemul

despre viață, poemul despre lume,/ Despre deșertăciunea ființei

pe pământ/ Și despre greutatea de-a-ți face un renume/ De a-l

purta cu cinste, dincolo de mormânt!” (Lăsați-mă să scriu...)

Cum era de așteptat, Nelu Preda este un mare iubitor și

admirator al feminității, al femeii, în general: „Iubită, adorată,

soție, soră, mamă/ Sau fiică, nepoțică, tu ești un univers/ Și-n

5

lipsa ta, știi bine că totul se destramă,/ E-un sentiment ce nu pot

să-l reproduc în vers.” (Femeie)

Chiar și atunci când e singur, el este un permanent

îndrăgostit de iubire și nu ezită să transpună acest lucru în

versuri: „Iubire, te iubesc cum n-am iubit/ Și n-o să mai iubesc

vreodată-n viață,/ Ești sentimentul ce mă face fericit,/ Chiar

dacă-atârni ades de-un fir de ață!” (Iubire, te iubesc...)

Nelu Preda iubește și creația lui Dumnezeu în

ansamblul ei, viața și toate minunățiile pe care aceasta le oferă,

îndemnând cititorul să-și facă timp pentru a-și hrăni sufletul cu

frumos: „Andante, nu te mai grăbi, admiră cerul și pădurea,/

Cât norii nu sunt fumurii și n-a tăiat în ea securea!/ Andante,

ia-o mai ușor, de ce atâta frenezie,/ Când viața-i scurtă de trăit

și-i loc și pentru poezie? (Andante...)

Autorul este capabil de sentimente trainice și profunde

pentru persoana iubită, pe care o descrie cu puritatea unui

adolescent ce simte primii fiori ai iubirii: „Te aștept cu

nerăbdare, ești frumoasă ca floare,/ Și nu este o-ntâmplare,

părul tău e ca o boare,/ Trupul zvelt de balerină, pielea rumenă,

velină,/ Ochi rotunzi, fără de vină, mă pătrund de mă leșină./ Te

așezi în poala mea, ai parfum de micșunea...” (Bate vântul...)

sau: „Ca un zefir te-nvăluie iubirea mea,/ Prin păru-ți bălai

rătăcind se-nfioară,/ Pe pleoapele dulci, peste ochi-peruzea,/ Șialene

pe sânii pietroși de fecioară.” (Ca un zefir...)

Nelu Preda a strâns în suflet un noian de sentimente, care

au găsit acum momentul prielnic să se reverse, cu o forță de

nestăvilit: „Cât te iubesc, aproape că mă doare...” (Cât te

iubesc...). Ahtiat după iubire, el simte că doar astfel își poate

găsi împlinirea: „Cu tine-s împlinit, nu mint,/ Tu ești iubirea

mult visată,/ Ieșirea mea din labirint/ Spre dragostea

adevărată!” (Cu tine...)

Autorul refuză să își închipuie viața fără persoana iubită,

care, pentru el, este însăși rațiunea de a fi: „De n-ai fi tu, te-aș

căuta-n nisipul/ Clepsidelor în care timpul curge/ Spre infinit,

6

prefigurându-ți chipul/ De hetairă-n clipe demiurge.” (De n-ai

fi tu...) sau: „Ești o minune-n viața mea,/ Ai apărut când nu

speram;/ Blândă, cu ochi de peruzea...” (Ești o minune...)

Iubirea este, pentru Nelu Preda, cel mai puternic balsam,

chiar dacă, odată cu ea, vine și zbuciumul sufletesc: „Înger ești

sau demon, poate,/ Sufletul mi-ai subjugat,/ Mințile nu-mi mai

sunt toate,/ Liniștea mi-ai alungat.” (Înger sau demon?)

Deși autorul simte un regret explicabil pentru trecerea

necruțătoare a timpului, bătrânețea nu i se pare o povară, cu

jumătatea alături, deoarece, în viziunea lui, dragostea nu are

vârstă: „Trecut-au anii ca o clipă,/ Tu tot frumoasă ai rămas/ Și

mă îndemni să fac popas/ În poala-ți, fără nicio pripă./ Nu mai

fi tristă, tu, iubită,/ Căci senectutea e un dar,/ De n-ai ajuns-o în

zadar,/ Zi după zi e prețuită!” (Nu mai fi tristă...)

El refuză cu încăpățânare să îmbătrânească, chiar și (sau

mai ales) în iubire: „E-atâta primăvară-n noi,/ Când dau să iasă

ghioceii/ La tâmple, precum mielușeii,/ Dar sufletul e tot vioi!”

(E-atâta primăvară-n noi) sau: „Iubito, haide astăzi să

celebrăm iubirea,/ Ce ne-a unit destinul și ne-a făcut un trup!/

Alăturea de tine, eu mi-am găsit menirea,/ Iar sentimentul unic

mă face să erup,/ De parcă-aș fi un june, dar tâmplele-s

cărunte...” (Să celebrăm iubirea)

O parte din poeziile lui Nelu Preda îmbină sentimentul

iubirii cu cel al naturii, rezultând un tablou fermecător, aproape

ireal: „Cad fulgi de nea, iubito, din cerul ca marama,/ Ne

troienesc cu vise când tu mă ții de mână,/ Și ne plimbăm alene,

fără să ne dăm seama/ Că timpul a-nghețat și poate tot amână/

Unirea noastră...” (Cad fulgi de nea...) sau: „E toamnă-afarăa

mea iubită, dar sufletul mi-e, iată, plin/ De-o primăvară

nesfârșită și-al tău neprețuit alin./ Cu tine-alături orice toamnă

din emisfera boreală/ E un nimic, sublimă doamnă, iubirea mea,

vis de beteală!” (E toamnă...)

În frământările sale sufletești, luna pare confidenta

ideală: „Nopți mirifice ne-aduce/ Luna care-n cer străluce,/ E o

7

doamnă printre stele,/ Purtând gândurile mele./ Tu, crăiasă,

lună dragă,/ Îmi știi dragostea întreagă...” (Luna)

Nici florile nu sunt neglijate în poemele dedicate iubitei:

„Au înflorit iar crizanteme în toamna rece, brumărie,/ Miaduce-

aminte de-anotimpul în care noi ne-am cunoscut,/ Erai

mlădie și frumoasă, tu, doamna mea cu pălărie,/ Sunt ani și ani

de-atunci...” (Nostalgia crizantemelor)

Regretele se fac uneori simțite, cum era și firesc: „Regret

acum că, iată, trece vara,/ Și vine iară toamna mohorâtă,/ Ne

vom plimba tristețea seara,/ Prin parcul plin de frunza

doborâtă”, dar sunt repede înlăturate de prezența iubitei:

„Iubita mea, cu tine, azi, regretul/ Trecutei veri se schimbă-n

bucurie,/ Căci împreună-am întregit buchetul/ De ani frumoși,

și alții-or să mai vie!” (Regret...)

Așa cum se întâmplă, însă, în viață, iubirea înseamnă

uneori și suferință, iar Nelu Preda nu ezită să-și pună sufletul

sfărâmat în căușul palmelor cititorului, dezbrăcându-se de

inhibiții: „De-ar fi să mor, nimic nu mi-aș dori,/ Decât să scriu

un ultim vers duios,/ Care spre tine ar călători,/ Dus de un

mesager misterios!” (De-ar fi să mor...) sau: „Simt o durere

surdă când mă gândesc la tine,/ Am fost îndrăgostiți, ne-a fost

atât de bine,/ Dar îndoiala oarbă sosit-a între noi;/ Ne-am

despărțit și, iată, din unul suntem doi!” (Durere)

Alte poeme ce sugerează durerea despărțirii de cea care

îi este dragă și care mi-au atras atenția sunt: Cad stelele...,

Curcubeu, De ce mă minți..., De-ai fi tu...; Iubito, nu mă

chinui...; La pas..., Plâng norii..., Tăcerea ta..., Ți-am ridicat

altar din amintiri.

Poetul Nelu Preda evocă cu duioșie chipul tatălui, plecat

de mult din această lume, dar rămas viu printre amintiri: „Icoana

ta ne este vie pururi/ Și te vom pomeni din tată-n fiu,/ Iar

lacrimile ne curg astăzi râuri,/ De ziua ta, cum numai fiii știu!”

(De ziua ta) sau: „De-ai mai trăi, tăticule, mi-aș face/ Timp să

8

petrecem molcom amândoi,/ Căci niciodată n-a fost pentru noi/

Răgaz să stăm în liniște și pace!” (De-ai mai trăi...)

Autorul poartă recunoștință și respect celei care i-a dat

viață, conștientizând sacrificiile acesteia pentru a-l crește și a-l

face om: „Iubire caldă cum mi-a dat,/ Eu nicăieri n-am mai

aflat,/ Căci toate mamele ne sunt/ Ca niște zâne pe pământ.”

(Mama) sau: „Ea m-a-nvățat să buchisesc, și slova și cuvântul,/

I s-a părut lucru firesc să-mi ceară legământul,/ Să fie cartea

lucru sfânt în viața mea de-atunci,/ Și m-am ținut de legământ,

și-am învățat pe brânci!” (Mamei)

Nici bunicii nu sunt neglijați în periplul său pe ulița

copilăriei: „Bunica deapănă iar amintiri/ Și basme cu Ilene

Cosânzene,/ Iar noi, copiii,-n ochi avem luciri,/ Pe-alocuri

încețate de Moș Ene.../ Bunicul ne privește visător,/ Cu ochii

plini de drag și bunătate;/ A fost și el cândva fecior,/ S-au dus și

ani, s-a dus și sănătate.” (La gura sobei)

Nelu nu uită să dedice câteva versuri și fostei sale

învățătoare, cea care i-a călăuzit primii pași când era pe băncile

școlii, amintindu-și de ea cu respect și recunoștință

(Învățătoarea) sau prietenului său, cățelul Sorinel, pierdut în

condiții tragice (Sorinel).

La polul opus nostalgiei degajate din versurile susamintite

stă umorul autorului, care nu trebuie trecut cu vederea:

„Iubito, iar m-ai înșelat, de cum la muncă am plecat,/ Ar trebui,

neapărat, să-ți cauți alt cornut-bărbat...” (Blestem) sau: „Se

gândi: acum ce vrei? Ce mai, asta e brodeala,/ Facem un menaj

în trei... și-ncheiară socoteala!” (Dragoste cu năbădăi) sau:

„Te-am văzut din depărtare, faină fată ești, fătucă,/

Frumusețea-ți este mare; cum fac să te am, tătucă?/ Moșule, nuș`

ce să zic, și eu sunt la trup aprinsă,/ Tânăr nu mai ești mata,

dar îmi place să fiu stinsă!” (Fătuca) etc.

Nelu Preda rămâne însă, înainte de toate, un romantic,

asociind natura cu viața și iubirea. Astfel, el construiește un

triunghi imaginar, în care își țese cu migală visele, poemele

9

următoare fiind sugestive în acest sens: Castelul din nori..., Deai

ști..., Eva, Neant, Nemuritor, Pe țărm de vis..., Tărâmul

visului..., Vis.

Nu este uitat nici rolul poetului, pe care îl „vede”,

desigur, în manieră proprie: „Nu vrea nici glorie, nici faimă,/

Vrea doar ca versul său să fie/ Cu înțeles, să aibă noimă/ Și-un

dram din cea filozofie/ Folositoare-n ale vieții,/ Nu doar cuvinte

sunătoare,/ Cotabile la cursul pieții,/ Brizbrizuri

nefolositoare!” (Poetul)

Nelu Preda nu ezită să ne împărtășească importanța

poeziei în viața lui: „Poezia e sufletul poetului,/ Ce mângâie

hârtia cu șoapte de dor,/ Rostite cu vârful penelului,/În versuri

ce poate-l fac nemuritor.” (Poezia...)

Cu un suflet atât de sensibil și profund, nu este de mirare

că autorul iubește natura și florile, dedicându-le poeme calde și

pline de prospețime (Armonie, Bătrânul râu, E iarnă-n

munți..., Îmbrățișarea iernii, Ploaia, Triste ploi, Trandafirul;

Tu, floare..., Tunel de flori) sau reușite rondeluri (Rondelul

crizantemei, Rondelul frunzelor ce cad, Rondelul toamnei,

Rondelul senectuții).

Prietenii sau alte personaje care i-au marcat existența își

găsesc, de asemenea, locul în veșnicie, prin versurile sale, în

poemele: Camelia, Eminului, Luceafărului, Lui Ioan Gyuri

Pascu, Tina, Zbor către stele (omagiu Maestrului Radu

Beligan).

O altă trăsătură care îl definește irevocabil pe Nelu Preda

este optimismul, majoritatea poeziilor sale emanând speranță și

încredere (Când soarele răsare, Mai dă-mi..., Speranța... etc.)

și puterea de a merge mai departe, indiferent de greutățile

apărute în cale, inclusiv în dragoste: „Iubito, largă-i zarea,/ O

țin doar pentru tine/ Și, sincer, resemnarea/ Nu este pentru

mine!” (Resemnare)

Întrebări existențiale ale omenirii se află prezente în

poeme precum: Timpul, Clipe sau Viața. Aș mai aminti

10

poemele dedicate unor momente sau personaje importante ale

Creștinătății: De Înviere..., De Florii, Fecioară Preacurată...,

toate demonstrând faptul că Nelu Preda se inspiră și din viață,

nu doar din visele sau năzuințele sale.

După cum veți putea constata, cartea lui Nelu Preda este

bazată pe simțire autentică, sinceritate și îndemnul lăuntric de a

scrie, care se face prezent în fiecare vers. Ea reunește bucurii,

suferințe, speranțe, dezamăgiri, pierderea ființelor dragi, adică

tot ceea ce înseamnă viața, cu suișurile și coborâșurile ei.

Versurile denotă o bogată experiență emoțională (a unui eu liric

cu trăiri intense), pe care autorul nu se sfiește să ne-o

împărtășească și nouă.

Printre miile de poeți contemporani, vă veți întreba,

poate, care va fi locul lui Nelu Preda! Asta nu pot să vă spun de

pe acum, doar timpul, cel mai bun prieten al nostru, dar și cel

mai aprig dușman, este cel care va decide. Eu pot doar să vă invit

să citiți o carte în care sufletul își va găsi hrană, mângâiere și

alinare! Depinde de dumneavoastră cum o veți percepe!

Camelia Ardelean

11 februarie 2017

11

Poem pentru tine

Poemu-acesta-i pentru tine, iubita mea din depărtări,

Tu ai plecat pe căi străine – ne-om întâlni în alte zări!

Când soarta ne va reuni, va fi exact cum îmi doresc:

Tu, muza mea cea călătoare, iar eu, poetul pitoresc,

Care-ți va recita poeme, de dragoste, dar și de dor,

Ce l-am simțit ades, amarnic, credeam aproape c-o să mor

De-a inimii grea apăsare, ce o simțeam în lipsa ta,

Căci fără tine, fericirea nici nu mai poate exista!

Cu tine-n gând, am scris poeme – te-or aminti în nemurire,

Chiar dacă noi vom trece iute în fantomatică nefire,

Iubirea noastră fi-va-n veacuri nepieritoare și senină,

Prin versul ce mi-ai inspirat, tu, muza mea, ca o regină!

12

Andante...

Andante, nu te mai grăbi, admiră cerul și pădurea,

Cât norii nu sunt fumurii și n-a tăiat în ea securea!

Andante, ia-o mai ușor, de ce atâta frenezie,

Când viața-i scurtă de trăit și-i loc și pentru poezie?

Andante, nu te mai grăbi să tragi concluzii din cuvinte,

Așteaptă, faptele vorbesc și nu țin loc de jurăminte!

Andante, nu iubi decât iubirea-mpărtășită,

Și nu vei suferi în van, nu-ți va fi viața răvășită!

Andante, nu te mai grăbi, viața oricum e trecătoare,

Admiră stelele pe cer, fii visător, plin de candoare,

Și dacă după toate astea, simți că vei fi deja-mplinit,

Andante, ești pe calea bună și sigur vei fi fericit!

13

Armonie

Se-aude susur de izvoare

Și mierle ciripesc ușor,

Zefirul suflă ca o boare,

Iar păpădii plutesc în zbor.

Un pâlc răzleț de căprioare

Mai paște-n liniște-n zăvoi,

Deși e seară și în zare

Se văd sosind turme de oi.

Ușor foșnește-n plopi frunzișul,

Privighetori cântă-n surdină,

Pe maluri iau în piept suișul

Mioare cu lâna seină.

E-atâta armonie-n jur,

Pe cer încep s-apară stele

Și liniștea prinde contur,

Cu pace-n gândurile mele.

Pot spune că-i un colț de rai,

Cum nu am să mai văd curând,

Care mă lasă fără grai,

Și-n liniște stau, admirând.

Într-un târziu, merg înspre casă,

Căci noaptea și-a intrat în drept,

Dar armonia ne-ndoioasă,

S-o simt din nou, abia aștept!

14

Ascult cum înflorește un cais

Ascult cum înflorește un cais,

E-atâta de real, nu este vis!

Vino, iubito, să îl ascultăm,

Iubindu-ne sub el, de dor să ne-mbătăm!

Ascult cum înflorește un cais,

Am sentimentul c-aș fi în paradis

Cu-a mea iubită; floarea-i miroseam,

Iubirea ne prindea când nu gândeam.

Ascult cum înflorește un cais,

Sunt fermecat și mi-aș dori un bis,

Să îl ascult cu-a mea iubită,

Fiindcă o face fericită.

Ascult cum înflorește un cais,

E primăvară și am zis

Să scriu un vers; nu ezitați,

Dacă vă place, comentați!

15

Bate vântul...

Bate vântul tare-afară, inima mi-o înfioară,

Dar ușor se face seară, viforul de mai coboară;

Te aștept cu nerăbdare, ești frumoasă ca floare,

Și nu este o-ntâmplare, părul tău e ca o boare,

Trupul zvelt de balerină, pielea rumenă, velină,

Ochi rotunzi, fără de vină, mă pătrund de mă leșină.

Te așezi în poala mea, ai parfum de micșunea,

La fereastră-i o perdea, te ascunzi pe după ea.

Vântul suflă tare-afară, dragostea spre noi coboară,

Ne-nvăluie ca o boare cu miros de lăcrămioară.

Te iubesc și mă iubești, înger pentru mine ești,

Bate vântul ca-n povești, te-ai ascuns. Mă păcălești?

16

Bătrânul râu...

Bătrânul râu curge pe glie,

Printre câmpii, și munți, și dealuri,

Multe-a văzut și multe știe,

Dar le păstrează-ascunse-n valuri.

A fost întâi o picătură

De ploaie scursă pe-un tăpșan,

S-a adunat ca viitură,

Cu mii de soațe-ntr-un noian.

Prin piatră seacă și arzândă,

Prin arșița deșertului,

El a scăpat, plătind dobândă

Verdeața vie, malului.

Învolburat ca un coșmar

Al picăturilor primare,

Se scurge într-un estuar

Și moare liniștit în mare.

Asemeni lui, multe-am trăit,

Hoinar fiind pe-acest pământ,

Da-s liniștit, o picătură

Din mare fi-va-mi pe mormânt.

17

Bazar sentimental

Poemul mi-e bazar sentimental,

Găsiți în el și lacrimi, și surâsuri,

Căci sufletul îmi e fundamental

Clădit să vă desfete în eresuri.

Scot sentimentele ce le-am trăit,

Le pun în versuri pentru a destinde

Sau, pentru cei ce viața i-a-nrăit –

Dojana – care poate îi desprinde

De ură și otrava sufletească,

Ce macină adânc și nemilos,

Eu fără plată-i fac să își dorească

S-atingă sentimentul cel frumos

De dragoste, alean și chef de viață,

De optimism ușor molipsitor;

Așa ceva n-o să găsiți în piață,

Poemul vă va fi de ajutor!

Dar sigur că, în orișice bazar,

Poemul poate fi și trist, și rece,

Cu ”mărfuri” felurite și bizar,

Cum fantezia doar realu’-ntrece.

De-aceea pentru voi, ce-ați poposit

Prin micul meu, modest poem-bazar,

Am un îndemn: fiți harnici la citit,

Efortul vostru nu va fi-n zadar!

18

Blestem

Iubito, iar m-ai înșelat, de cum la muncă am plecat,

Ar trebui, neapărat, să-ți cauți alt cornut-bărbat,

Căci nu e prima dată când mă-nșeli, așa, ca o perversă,

De-aceea scriu acest poem, cam fără de adresă!

Eu înțeleg că poate-ai tăi hormoni îți joacă festa,

Dar tu, te rog, socoate că sunt om și nu sunt vesta

Ce-o-mbraci și-o scoți când vrei și-ai chef,

Dar fără să socoți că strici al dragostei fief!

Te iert și-acum, cum te-am iertat a nu știu câta oară,

Tu ai noroc că-s cumpătat și nu mai vreau ocară!

De certuri sunt sătul și-ți spun, cu limbă ca de moarte,

Dacă tu crezi că sunt nebun, n-ajungem prea departe,

În dialogul ăsta surd, te faci că plouă-n noapte

Și negi chiar, până la absurd, infame-a` tale fapte!

Mă consolez că ești a mea, când sunt și eu prin jur,

Deși ești ca o piază rea, să te-alung nu mă-ndur,

Dar te blestem să-mbătrânești mai iute, prematur,

Iar farmecele-ți femeiești rămână făr’ contur,

Să te zbârcești ca o stafidă în soarele de prânz

Și trupu-ți, precum o silfidă, s-ajungă ca un mânz

Proaspăt născut și tremurând, nesigur și plăpând,

Să-ți piară cheful, mai curând, de-amor fără de rând!

19

Ca un zefir...

Ca un zefir te-nvăluie iubirea mea,

Prin păru-ți bălai rătăcind se-nfioară,

Pe pleoapele dulci, peste ochi-peruzea,

Și-alene pe sânii pietroși de fecioară.

Ca un zefir zboară gândul spre tine,

Departe ești, dar atât de aproape,

Făptura-ți în minte o port și e bine,

Icoana-ți iubită o port peste ape.

Ca un zefir ne va fi întâlnirea,

Fluidă și caldă, precum un sărut,

Iubirea ne este în viață menirea,

Nu-ntâmplător, iată, a apărut!

Ca un zefir cald să ne fie și viața,

Frumoasă și blândă cu noi amândoi,

Alături pășind, începând dimineața,

Prin roua din iarbă cu umerii goi!

20

Cad fulgi de nea...

Cad fulgi de nea, iubito, din cerul ca marama,

Ne troienesc cu vise când tu mă ții de mână,

Și ne plimbăm alene, fără să ne dăm seama

Că timpul a-nghețat și poate tot amână

Unirea noastră, care de mult o așteptăm.

Zăpada pură, albă, să ne pecetluiască

Iubirea, mai profundă mereu s-o deșteptăm,

Când iarna va începe din nou să geruiască!

Cad fulgi de nea, iubito, pe bradul de Crăciun,

Lumini sclipesc în el, verzi ca privirea ta,

Dea Domnul să avem un an cu mult mai bun,

Să fii mereu cu mine, să te pot săruta!

Iar când colindătorii ne vor ura de bine,

Cu mere și colaci să-i așteptăm în prag,

Un prunc să ne ureze în anul care vine,

Iar noi să-i omenim cu vin fiert și mult drag!

Cad fulgi de nea, iubito, sunt albi ca pielea ta,

Care, mă-ntreb, e-aievea sau nu-i adevărată,

De n-ai fi ca văpaia, aș spune că ai sta

Lințoliu peste pat, de frig îmbujorată!

21

Cad stelele...

Cad stelele în noapte, iar gândurile mele

Îmi amintesc de șoapte și doruri multe, grele,

Iar luna ca un pașnic durerii mele martor,

Pe bolta unde veșnic e-al aștrilor sobor,

Străluce și nu-i pasă de-a mea durere surdă,

Nu-i nimenea acasă, nu are cin’ s-audă

Al meu oftat sau poate cum singur îmi vorbesc,

Stând în singurătate, doar liniștea-mi doresc.

Iar tu, în depărtare, privești aceleași stele,

Și luna la culoare este la fel cu ele,

Cerul e ca și smoala, iar liniștea opacă,

Vezi, ție îndoiala a început să-ți placă

Și a distrus, cu timpul, tot ce-a fost între noi!

De vină-i anotimpul sau starea de război

Ce-a fost instaurată în cuplul nostru, oare?

Să fii tu vinovată? Vezi dragostea cum moare?

Nu, nu ești vinovată doar tu, a mea iubită,

E vina împărțită și asta mă irită,

Căci visele țesute de noi cu amăgire

Au fost atâtea, sute, și toate de iubire!

Iar stelele ce cad acum în depărtare

Și orizontu-l rad, nu sunt o întâmplare,

Vor să ne amintească iubirea noastră mare

Și să pecetluiască în noapte o-mpăcare!

22

Camelia

(poetei Camelia Ardelean)

Ești sora mea pe-aripi de poezie,

Ne-am întâlnit în spațiul virtual

Și-a devenit atât de uzual

Al nostru dialog spre armonie.

În vers cu ritm, și rimă, și măsură,

Mi-ai fost un ghid în ale prozodiei,

Să pot să dau un farmec poeziei,

În foarte complicata-i țesătură.

De-aceea-ți mulțumesc prin versu-acest,

Modest omagiu în fraternitate,

Iar versul tău va fi-n eternitate,

Căci e-n perfecțiune manifest!

Sărutul meu frățesc pe a ta frunte

Și virtual, pe slova ce-o creezi,

E un simbol și ai putea să vezi

Că timpul n-o să poată să-l înfrunte.

23

Când soarele răsare

Chiar de ești trist, târziu, în noapte,

Cu gânduri ca șuvoiul, negre,

Și-auzi, nevrând, nespuse șoapte,

Dar toate mințile-s integre,

Veni-va dimineața cu zorii luminoși,

Când soarele răsare în raze de lumină,

Iar gândurile negre rămân la păcătoși,

Tu, suflete curat, ca mierea de albină

O să-ți găsești odihna, aleanul va pleca,

Și optimismul sigur de tot te-o cuceri,

Când soarele răsare, lumina-ți va seca

Tot pesimismul nopții și n-oi mai suferi.

Te-oi așeza la masă, condeiul vei lua

Și versuri minunate pe coală vei așterne,

Orișice supărare în vers vei dilua,

Schimbând-o în mesaje sublime și fraterne.

Când soarele răsare, vei fi alt om, mai bun,

Fiindcă-a lui lumină îți va pătrunde-n suflet,

Iar versul ce-l vei scrie – al omenirii bun,

Va face să devii pentru condei atlet.

24

Caniculă

E cald și totul se lichefiază,

Sudorile te trec, dar în zadar,

Căci oxigenul se rarefiază,

E bine să îți cauți un umbrar.

Iar soarele e nemilos și arde,

Întregul univers zici că a fiert,

Țipenie nu e pe bulevarde,

Iar aerul fierbinte e inert.

Să îl respiri nu îți mai vine,

Ai vrea-n salină ca să fii,

Mai bine poate îți convine

Să scrii, la munte, poezii,

Pasteluri despre primăvară

Și iarnă, toamna răcoroasă,

Fară canicula barbară,

Care te ține-nchis în casă!

25

Cântec de dor

Mi-e dor de tine și de mine,

Mi-e dor de nopțile-n pridvor,

Fiind alăturea, știi bine,

Ne ostoiam ultimul dor!

Mi-e dor de zilele cu tine,

Mi-e dor de-a ta îmbrățișare!

E rău... sau poate că e bine,

Să trec asemenea-ncercare?

Mi-e dor de florile de mac,

Mi-e dor să ți le dăruiesc,

Cu dorul nu știu ce să fac,

Mi-atât de greu, mărturisesc!

Mi-e dor însă-a rămas puțin,

Mi-e dor, dar o să vin curând,

Iubirea-mi, cupă de pelin,

Tu s-o-ndulcești până la fund!

Mi-e dor!

26

Castelul din nori...

Castelul din nori e în visele mele,

Sub ploaie și vânt ține piept curajos,

Iar dacă-i senin și e cerul cu stele,

În juru-i păstrează un văl nebulos.

În vârful de munte, el stă solitar,

Acvilele doar își fac cuibul în el,

Că-i soare sau ger, el nu are habar,

Să fiu ca și dânsul ar fi al meu țel.

Dar nu e posibil, eu sunt muritor,

Cu patimi și vise, cu lacrimi curgând,

Din jale sau clocot fierbinte de dor,

Sperând să o văd pe iubită curând.

Dar ea nu visează asemeni cu mine,

Castelul ei pare clădit pe nisip,

Bătut e de soare în zile senine,

Se schimbă întruna la corp și la chip.

Îmi simte durerea și gândul hoinar,

Ce zboară în versuri, în sus, către stele,

Dar inima-i - stâncă nu are habar,

De-a mea suferință și slovele mele.

Îmi caut refugiul în visele mele,

Croite în versuri, așa cum le simt,

Castelul din nori se-nsoțește cu ele

Și liniștea-mi vine precum le presimt.

27

Cât te iubesc...

Cât te iubesc, aproape că mă doare,

Departe sunt, la tine mă gândesc,

Îmi mângâi sufletul atâta de firesc

Și alta nu-i ca tine, azi, sub soare!

Ne-am întâlnit atât de fortuit,

Când nu speram să întâlnesc iubirea,

A fost destinul, iar astăzi fericirea

Ne umple inima și-a trebuit

Să o mobilizăm ca să încapă

Surplusul manifest de sentiment,

Ce nu e temporar, e remanent,

Renaște după fiece etapă

A dragostei născute între noi!

Cât te iubesc, din doi, noi suntem unu`

Și nu aș spune că forțez destinu`,

Când suntem mai tot timpul amândoi!

Cât te iubesc, îți spun astăzi în versuri,

Dar sunt sărace în a exprima

Ce simte pentru tine inima,

Iubita mea unică-n universuri!

28

Cât te-am iubit...

Cât te-am iubit, nu o să știi vreodată,

Erai ca aerul pe care-l respiram,

Ca plaja pentru marea-nvolburată

Sau frunzele pentru-nverzitul ram!

Cât te-am iubit, nu poate să îți spună

Nici teiul lângă care te-așteptam,

Nici strălucirea razelor de lună,

Sub care eu la tine doar visam!

Cât te-am iubit, aproape c-am uitat,

A fost demult, cândva, în tinerețe,

Iar ieri te-am întâlnit și-am ezitat

Să mă apropii și să-ți dau binețe.

Cât te-am iubit! E prea târziu acum,

Chiar dacă-ai vrea și tu să mă iubești,

Ar fi precum un biet poem postum,

Citit doar dacă tu binevoiești.

Cât te-am iubit!...

29

Clipe

Alerte sau prelungi, trec clipele în viață,

Te-ntrebi unde-o s-ajungi, legat de-un fir de ață,

Sublime sau anoste pot ele să ne fie,

Destine pot să coste, dar nimeni să nu știe!

Clipe de dor, clipe de jale, putem avea adeseori,

Dar șansele ne sunt egale, să devenim învingători,

Clipe în care biruința ne-mbată și putem greși

Sau clipe-n care stăruința ne-ajută în a reuși,

Clipe în care, inspirați, sublimul îl putem atinge,

Și altele, când disperați, căderea n-o putem învinge,

Clipe de dragoste, în care, în celălalt te poți topi,

Când sufletul nu are stare, cu-al celuilalt s-ar contopi,

Clipă de clipă, trece viața, parcă mai ieri eram copii,

Nu vrem, dar se scurtează ața, iar tâmplele ni-s colilii,

Iar clipele nu știm când zboară, timpul am vrea să stea în loc,

Tineri am fost odinioară, dar vremea are-al ei soroc!

Privim cu dragoste nepoții, prin ei și vremea vom învinge,

Moartea nu ne mai dă emoții, vom fi eterni când ne va stinge!

30

Creăm cu pana noastră minuni de feerie

Creăm cu pana noastră minuni de feerie,

Pe site-ul nostru-apoi le publicăm cu drag,

Sub forma unor versuri legate-n poezie,

Citite-apoi de public cu sufletul său larg.

De cinci ani site-ul nostru cu drag ne găzduiește

Și văd colegii noștri cum înfloresc în vers;

E-o școală pentru toți și versu-l rânduiește,

Să aibă armonie, să fie-un univers.

Cinci ani de poezie, cinci ani de funcțiune,

În spațiul acesta deschis și virtual –

Laborator de versuri în plină acțiune,

”Negru pe alb” ne este balsam spiritual!

31

Cristina

Ai ochii-albaștri precum cerul,

Aș vrea să le pătrund misterul

Privirii calde de-odaliscă –

Toată atenția-mi confiscă.

Ai păr ca pana corbului,

E neputința verbului

De a-l descrie unduios,

Cum stă pe umeri dalbi, în jos.

Ai pielea precum laptele,

Cum nu-mi auzi tu șoaptele?

(Mi-e dor s-o mângâi, s-o sărut –

Oare nu asta tu ai vrut?).

Când mi-ai trimis fotografia,

Nu mi-ai știut biografia?

E prea târziu, căci vâlvătaia

În suflet a aprins văpaia

Și nu visez decât la clipa

Când doru-și va lua aripa

Și voi vedea-o, bat-o vina,

Pe draga mea dragă, Cristina!

32

Cu tine...

Cu tine-s împlinit, nu mint,

Tu ești iubirea mult visată,

Ieșirea mea din labirint

Spre dragostea adevărată!

Cu tine zbor spre înălțimi

De vis și-ating extazul,

Precum un vuiet de mulțimi,

Ce pot și rup talazul!

Cu tine doar nu mă simt ”nud”,

Când mă destăinui ție,

Privirea ta de-un verde crud

Iubește și mângâie!

Cu tine!...

33

Curcubeu

Mi-s gândurile curcubeu, mă bucur, dar mă și-ntristez,

Aproape ești atunci când eu încerc să te imaginez.

Mă bucur fiindcă ne-am iubit, ca nimeni alții-n astă viață,

Dar totul s-a sfârșit subit, când tu ai dispărut ca-n ceață.

Te-am căutat, m-am întristat la gândul că m-ai părăsit,

Am fost atât de bulversat, că multe nopți nu am dormit,

Nu-nțelegeam cum, poate tu, m-ai părăsit fără vreo vină,

Dar știu acum că sufletu’ ți-a fost o pată de lumină.

Într-un târziu, te-am regăsit, într-un spital luptând cu moartea,

Adusă de-un nefericit, șofând băut pe zebră noaptea.

Mi-s gândurile curcubeu, mă bucur, dar mă și-ntristez,

Nici nu mai știu dacă sunt eu, zi-noapte stau și te veghez.

Dar nu-i nimic prea mult acum, când ești fragilă și plăpândă,

Ți-aș da și sufletul oricum, ca lupta ta s-aibă izbândă,

Vom fi din nou că altădată, inseparabili și uniți,

Iubito, fii te rog bărbată! Noi te iubim, tu să nu uiți!

34

Daniela

Dedicată d-nei Daniela Dima

O recunoști doar după mers

E silueta sa plăpândă...

Dar îți stârnește interes

Prieteniei dă dobândă.

O vezi în dimineața rece,

Grăbită vine către gară

Vitează este cam cât zece

Tovărășia-i nu-i povară.

Tovarășă a tinereții

Te-am regăsit și-s bucuros!

Te-a-ncărunțit noianul vieții,

Însă se pare cu folos.

Cel mic acuma este mare,

Bunică te aștepți curând,

Familia ți-e-nfloritoare,

Chiar de-s necazuri când și când.

Și soțu-ți este cumsecade;

Te-a ocrotit și te-a iubit,

Mi-a fost tovarăș de nădejde

Să-l faci mereu doar fericit.

Mă bucur că mi-ai fost alături,

Mă bucur că te-am re-ntâlnit!

Tu, Dana vei rămâne pururi

Miracolul ce l-am trăit!

35

De ce mă minți...

De ce mă minți, iubito, că iubirea

Sublimă-nfiripată între noi

Nu se divide nici la cifra doi,

Și nu își va putea găsi menirea?

Tu știi prea bine cât am investit,

Noian de vise și de sentimente,

Ai vrea ca să devină sedimente

Oceanului pe care a plutit

Corabia ce ne-a purtat pe valul

Iubirii fără de asemănare,

Ea ne-a ghidat din zare până-n zare,

Pân-am atins cu grijă malul

Și am ajuns să ne prefacem

Că nu mai știm ce e iubirea.

Iubito, lasă amăgirea,

Ce-a fost frumos, hai să refacem!

Să fim din nou ca la-nceput,

Doi porumbei îndrăgostiți

De universu-ntreg iubiți,

Iar cearta, de neconceput!

36

De Florii

Azi de Florii, Florine și Florica,

Primiți cele mai calde din urări,

Să fiți voioși, să nu știți ce e frica,

Prosperi să fiți și doldora-n cămări!

Alături de cei dragi, voi să petreceți

Această zi a numelui ce-aveți,

În dans și ospătare să vă-ntreceți,

Din suflet supărarea s-o ștergeți!

S-aveți o viață lungă și ferice,

Și plină de iubire, romantism,

Să fiți iubiți precum Euridice,

Nu vă-ngenunche nici un cataclism!

Să curgă banii ca din ceruri ploaia,

S-aveți o sănătate ca de urs,

Iar la necazuri să întoarceți foaia,

În optimism și țel fără recurs!

O ultimă urare v-adresez:

Să vă păstrați un suflet de copil,

Un curcubeu sublim în ecosez,

Vitraliu de culori în unic stil!

37

De Înviere...

De Înviere, îngeri se scobor

Din cer, cu-nfățișare omenească,

Dar poposesc întâi lângă vreun nor,

Să-și stingă aura Dumnezeiască.

Și merg cu-acei ce ruga o ridică,

Către Isus, Păstorul fericit,

Care în chin s-a stins, dar fără frică,

Să-nvingă moartea, El a izbândit.

Răsună psalmi suavi, ca vechi litanii,

Miros de smirnă, mir și liliac,

Din suflete alungă vârsta, anii,

Și nimeni nu mai crede-n zodiac.

În cimitir ard candele aprinse,

Lumină pentru cei ce s-au sfârșit,

Și ramuri de finic la cruce prinse,

Tot ritualul e desăvârșit.

La miezul nopții clopote răsună,

E semnul că Isus a înviat

Și-nconjurăm Biserica străbună,

Cu-alai, iar sărbătoarea s-a-ncheiat.

Și pâlcuri, pâlcuri, toți, având făclii,

Merg către case, aducând lumină,

A doua zi, ei aducând solii

Că-i Paștele și este-o zi senină.

38

De n-ai fi tu...

De n-ai fi tu, te-aș căuta în noapte,

Pe cerul sidefiu și plin de stele,

Prin ale vântului fluide șoapte

Sau printre valuri ce se sparg rebele.

De n-ai fi tu, te-aș căuta-n nisipul

Clepsidelor în care timpul curge

Spre infinit, prefigurându-ți chipul

De hetairă-n clipe demiurge.

De n-ai fi tu, aș fi nemângâiat,

Pe veci te-aș căuta-ntre muritoare,

Când te-aș găsi, aș fi invidiat

De zei în ceruri fără de hotare.

Însă tu ești și nimeni nu-i ca tine,

Iubita mea, ce bine că exiști,

Tu ai adus tot ce-i mai bun în mine,

Așa că-nveselește-ți ochii triști,

Sărbătorește astăzi fericirea

De-a fi noi doi și ea, iubirea!

39

De vei pleca...

De vei pleca în miez de noapte,

Să știi că te voi aștepta,

Iar clipele de-alean și șoapte

Mi-or fi balsam în lipsa ta!

De vei pleca de dimineață,

Eu îmi voi ține firea,

Dar amintirile, pe față,

Mi-or lumina mereu privirea.

De vei pleca la prânz, în grabă,

Te vei uita ‘napoi

Și dacă cineva te-ntreabă,

Nu-i spune de noi doi!

De vei pleca pe înserat,

La mine te-i grăbi,

Dar vreau să știi neapărat

Ce mult te pot iubi!

Dar de-i pleca, să nu te-ntorci,

De mine de-i uita,

Te-oi blestema, lacrimi să storci

În toată viața ta!

40

De vrei...

De vrei să vii diseară, am să te-aștept cu drag,

Covor din flori de vară am să aștern în prag,

Vei fi ca o mireasă, de mire așteptată,

O tânără crăiasă, iubită și-adulată!

Vom sta întreaga seară de vorbă în pridvor

Și-o să privim la lună, să ne-mbătăm de dor,

Apoi, când luna bună va merge la culcare,

Vom face noapte albă de lungă-mbrățișare.

Târziu, în dimineață-mi vei adormi în brațe,

Și-apoi, către amiază, ne va trezi în mațe

O foame ancestrală și hulpavi vom mânca,

Eu din a ta mânuță, iar tu din mâna mea.

Ne vom iubi pe urmă, la fel ca-ntâia oară,

De vrei să vii, iubito, te-oi aștepta diseară!

41

De ziua ta

Astăzi e ziua ta, iubite tată,

Alți ani, mereu sărbătoream!

Acum e doar o zi îndurerată,

Cu candele aprinse lângă geam.

E sfântul Nicolae și copiii

Se bucură de darul ce-au primit,

Noi pomenim și morții, dar și viii,

Iar amintirea ta ne e zenit.

Ai fost un tată blând și iubitor,

Ne-ai dat mereu curaj să izbândim,

Viață ne-ai dat și mare ajutor

Obstacolele să le depășim!

Dar boala nemiloasă te-a răpus,

Când multe mai aveai de terminat,

Și multe mai aveai de spus,

Te-ai dus la ceruri și-i păcat!

Icoana ta ne este vie pururi

Și te vom pomeni din tată-n fiu,

Iar lacrimile ne curg astăzi râuri,

De ziua ta, cum numai fiii știu!

42

De-ai fi tu...

De-ai fi tu aceea care să-mi răpească inima,

Cu o simplă sărutare, să-mi stârnească patima!

Patimă nimicitoare, ce mă duce-n prag de moarte,

Când te văd nepăsătoare, visele vor să mă poarte

Către negre, lungi coșmaruri, ce somnul mi-l tulbură,

Idei – râu în estuare, moarte-n mări de purpură!

Însă tu nu-mi ești aproape, nici cu gândul, nici cu fapta,

Îmi voi îneca amarul, scriind versuri despre alta,

Mai mlădie, mai sprințară, decât tu ai fost vreodată

Și în suflet să-mi răsară dragostea adevărată!

O voi întâlni aievea, uite-o, e chiar ea aleasa!

Mă cunoaște dintr-o mie, mă poftește să-i văd casa

Și părinții mi-i prezintă, frați, surori și alte rude,

Ne-om căsători îndată,-n vara care-o să ne-asude.

Tu rămâi dar sănătoasă, inimă de piatră seacă,

Și-o statuie-n sentimente ar putea să te întreacă!

43

De-ai mai trăi...

(tatălui meu, Nicolae Preda, in memoriam)

De-ai mai trăi, tăticule, mi-aș face

Timp să petrecem molcom amândoi,

Căci niciodată n-a fost pentru noi

Răgaz să stăm în liniște și pace!

Mereu am amânat ziua în care

Să îți acord mai mult din timpul meu,

Credeam c-o să trăiești ca și un zeu,

Dar bătrânețea e neiertătoare.

Acum e prea târziu și-o să regret

Cât voi trăi că n-am stat împreună

Mai mult, c-aveai o vorbă bună

Și-o mină, parcă văd al tău portret!

Privind la el, ne alungăm aleanul,

Căci ne lipsești așa de mult,

Aș vrea să fii din nou, să te ascult,

Dar implacabil trece anul,

Mai trece unul, iată-s doi,

De-ai mai trăi, am face-o groază

De lucruri care-acum contează,

E prea târziu pentru-amândoi!

Nu pot decât să-ți port iubirea

În suflet, trează pe vecie,

Să ne-ntâlnim în veșnicie,

Să ne-mplinim cu toți menirea!

44

De-ai ști...

De-ai ști de câte ori, în vis, te-am mângâiat duios

Pe-obraji și capul de copil cu părul unduios,

De câte ori te-am alintat în visele de noapte,

Și cât de mult am așteptat blândele tale șoapte!

De-ai ști ce vise mi-am făcut, de-ar fi să mă iubești,

Suava-ți ființă de povești de-ar fi să-mi dăruieși,

Ți-aș ridica un piedestal în mintea-ndrăgostită,

Ca tine, nimeni pe pământ nu ar mai fi iubită!

De-ai ști de câte ori aștept în fața casei tale,

În nopțile de lung nesomn, privind ferestre pale,

Și dimineață-ntr-un târziu te întâlnesc în cale,

Ești încă mică, să mai crești, frumoaso, dumitale!

45

De-ar fi să mor...

De-ar fi să mor, nimic nu mi-aș dori,

Decât să scriu un ultim vers duios,

Care spre tine ar călători,

Dus de un mesager misterios!

În noapte ți-ar aduce versul meu,

Surprinsă ai rămâne și mirată,

Plânsul să-ți stăpânești îți va fi greu,

Căci n-o să-mi mai vezi fața niciodată!

M-am stins departe, clocotind de dor,

Iubirea noastră-a fost nefericită,

A trebuit să plec, iar din pridvor

M-ai urmărit cu ochii, prea iubită!

Ți-aș scrie,-aș adăuga un ultim vers:

La tine am visat și dorul greu

M-apasă, căci departe am de mers,

Însă la tine m-am gândit mereu!

Nu-mi vei afla mormântul și nici crucea,

Iubito, să-mi aprinzi o lumânare,

Chiar în răspântia care ducea

La locul nostru drag de întâlnire,

Al tuturora de un leat cu noi,

Acolo unde-am stat întâia oară

De vorbă și-am dansat, doi câte doi,

Și ți-am adus cu drag o lăcrămioară!

46

Dar să nu plângi, aici îmi este bine,

Mai scriu o poezie uneori,

Iar gândul mi-e întruna doar la tine,

Ne-om revedea, iubito, printre nori!

47

De-aș ști...

De-aș ști pribeagului amor să îi răspund cu un oftat,

Aș fi de tot triumfător, iar viața-mi fără de păcat!

Dar nu-i deloc precum aș vrea, amorul mult mă mai incită,

Sărmana-mi inimă-n belea, degrab' se lasă cucerită!

Și nu e mult, dar nici puțin, să-i rabd în taină vâlvătaia,

Știută doar de menestrel, ce-n versuri stinge-acum văpaia!

Vezi-mi, iubito, suferința, iubirii mele îi răspunde,

Iar sufletul cu abundența de gânduri bune se pătrunde!

Iubește-mă cum te iubesc, și-ntreg amorul ne va sta,

Iar pe hârtie-al meu dantesc condei nu va mai debita

Cuvinte reci și nici blesteme, acelora ce mi te-alungă,

Le-oi accepta pe varii teme, cuvintele spuse-ntr-o dungă!

Iubește-mă!...

48

Din răsărit...

Din răsărit de soare de te-ai naște,

N-ai fi la chip așa strălucitoare

Cum ești, și iată că ușor mă paște

Iubirea ce o simt năucitoare!

Și nu e chip să scap din a sa vrajă –

Iubirea pentru tine-i complicată,

Din ce în ce, întinde a sa mreajă

Și-o simt mai dulce și mai delicată!

Și te iubesc cum n-am iubit vreodată,

Da, te iubesc cu drag și disperare,

Ești pentru mine cea mai dulce fată,

Suavă și gingașă ca o floare!

Din răsărit de soare de te-ai naște,

N-ai fi frumoasă precum ești acum

Și sigur niciodată n-aș cunoaște

Mireasma ta, iubito,-al tău parfum!

Din răsărit de soare-i începutul

Iubirii noastre cald împărtășite,

Căci ne iubim acum, iară trecutul

Îngroapă reticențe răvășite.

49

Dragoste cu năbădăi...

Dragoste cu năbădăi, cine-ar fi crezut să fie,

Între ea și doi flăcăi, ucenici de meserie?

Îi iubea pe amândoi, ce necaz pe capul ei!

Cum să ia unul din doi, c-amândoi sunt frumușei?

Se gândi: acum ce vrei? Ce mai, asta e brodeala,

Facem un menaj în trei... și-ncheiară socoteala!

Toată lumea s-a crucit, căci s-a dovedit să fie,

Trioul prea fericit, fără nicio dușmănie.

Au făcut copii și casă, așa, în devălmășie,

Un pluton lacom la masă au hrănit cu dărnicie.

Peste ani și-aduc aminte cum era în tinerețe,

Toți pe-o bancă stau cuminte, dând la trecători binețe.

Ca ei nu s-a pomenit nicăieri în țara asta,

De-aceea v-am povestit, s-o auziți și pe asta!

50

Durere

Simt o durere surdă când mă gândesc la tine,

Am fost îndrăgostiți, ne-a fost atât de bine,

Dar îndoiala oarbă sosit-a între noi;

Ne-am despărțit și, iată, din unul suntem doi!

Cum, oare, fericirea a fost întunecată

De despărțirea noastră, deloc planificată?

Ce-a fost frumos, azi, iată, e numai amintire,

Nu știu ce nu aș da pe-o clipă de iubire

Din partea ta, acum, că ești de neatins,

Pe-altarul fericirii, eu mă declar învins

Și simt un gol în suflet, cum nu am mai simțit –

Iubirea-a fost reală sau tu doar m-ai mințit?

Dar nu-i nimic, durerea, cum vine, o să treacă

Și voi găsi iubirea care pe-a ta s-o-ntreacă,

În alte brațe sta-voi și voi găsi amorul,

Iar fără de durere privi-voi viitorul!

51

E iarnă-n munți...

E iarnă-n munți, s-au pus troiene pe piscuri, văi și pe poteci,

Cad fulgi pufoși și cad alene pe cetinile de brazi reci,

E iarnă-n munți și lopătarii își scutur’ coarnele de stânci,

Iar urșii hibernează-alene în scorburile lor adânci.

Ies lupii-n haită să vâneze câte un cerb mai slăbănog

Și căprioarele mănâncă otava moale prinsă-n stog

De vânători și pădurarii ce au în grijă tot vânatul

În iarna asta; primăvara, le-or împușca. E-al lor păcatul!

Pe drumurile din pădure trec sănii-n șir, trase de cai,

Pline de strigăte voioase din piepturi prinse în alai,

Cu zurgălăi strânși la zăbală și cușme dacice pe cap,

Și chiote pe care munții, cât sunt de mari, nu le încap.

Pe pârtii se întrec schiorii în pluguri și în cristiane,

Iar cozile la teleschiuri dau încasări de milioane;

Miros de vin cu scorțișoară și țuică fiartă cu piper,

Dar faptul că sunt la dietă mă face-aproape să disper!

E iarnă-n munți, ca o poveste de pe tărâmul fermecat,

Aș sta mai mult, dar timpul liber îmi e de slujbă ferecat;

Mă-ntorc spre urbe cu tristețe , ce-a fost frumos s-a terminat,

Însă în suflet port amprenta sejurului de neuitat!

52

E soare iar...

E soare iar și zici că-i primăvară,

Haide, iubito, să ieșim afară,

În parcul vechi, cu arbori de castan,

În care ne-am plimbat, an după an!

Să depănăm doar amintiri sublime,

Și depănarea lor să ne anime

Al dragostei fior, să-l mai simțim,

Când, mână-n mână, pe alei pășim.

E soare iar, în suflet e căldură,

Și-afară-adevărată uvertură

De ciripit voios de vrăbiuțe,

Ce se zburlesc sub razele călduțe.

Haide, iubito, să fim iarăși tineri

Și să uităm, de luni și până vineri,

De părul argintiu și junghiuri,

Iar viața s-o privim din unghiuri

Mult inedite și utile:

În week-end nu mai luăm pastile,

Ci doar ”tablete” de amor,

Apoi pot liniștit să mor!

53

E toamnă iar...

E toamnă iar, iubito, plouă des,

Melancolia astăzi ne cuprinde,

Însă e viu același interes

Și dragostea în suflet se întinde!

Mi-ai apărut în cale într-o toamnă,

Când frunze ruginii cădeau pe-alei;

Erai, cum ești și azi, distinsă doamnă,

Frumoasă, de-i băgai în draci pe zei.

Eu te-am văzut, fiorul m-a cuprins,

În suflet am simțit privirea-ți vie;

Cu șansă, stăruințe, am învins:

Azi suntem doi, în strânsă armonie.

De-aceea toamna este bun prilej

De-aducere aminte-a tinereții –

Chiar dacă-i mohorâtă – frunze bej,

Nu ne-nconjoară mantia tristeții.

Și încă-o toamnă trece brumărie,

Dar ne iubim la fel ca-ntâia oară;

Hai să ciocnim un vin de razachie,

Privind cum stropii argintii coboară!

54

E toamnă...

E toamnă iar afară, împrejur, cărările-nfrunzite ne așteaptă,

Cu nerăbdare merg și pot să jur, că tu ești nelipsită, ca o treaptă

În calea către dragostea supremă, care se cuibărește între noi;

Iubito, sunt într-o dilemă: e bun sau rău un meteo cu ploi?

E bine să rămânem în odaie, cu cheia răsucită vinovat?

Ca un pretext va fi să vină-o ploaie, să nu mai coborâm deloc din pat,

Să depănăm la vise și alinturi, privind la ploaia ce ne bate-n geam,

Reamintindu-ne acele mituri și stihuri despre râu și ram.

Sau bine-ar fi să fie numai soare, să admirăm copacii arămii

Din parc, mergând la o plimbare pe lângă crizanteme, mii și mii?

Să mergem mai apoi la o terasă, cu must și sfârâitul de pastramă,

De mână să te țin, a mea frumoasă, pe nimenea tu să nu iei în seamă!

Apoi, pășind pe-al frunzelor covor, ce se așterne aur pe alee,

Să mergem către casa cu pridvor și strat înmiresmat de azalee,

Să ascultăm cum sus, prin nori, în zbor spre depărtări mai calde,

Se-ndeamnă stoluri de cocori, înșiruiți precum smaralde!

E toamnă-afară-a mea iubită, dar sufletul mi-e, iată, plin

De-o primăvară nesfârșită și-al tău neprețuit alin.

Cu tine-alături orice toamnă din emisfera boreală

E un nimic, sublimă doamnă, iubirea mea, vis de beteală!

55

E ziua mea...

E ziua mea și n-am niciun regret,

Azi fortuit am renunțat la tort,

Fiindcă m-am procopsit c-un diabet,

Însă sunt zdravăn, fac orice efort!

E ziua mea și nu-mi doresc prea mult:

Doar să mai scriu o nouă poezie,

Ce se-adresează publicului cult,

Care degustă-această fantezie!

E ziua mea și iată-i cer senin,

Fac astăzi primăveri vreo 54,

Dar vârsta, sincer, o resimt puțin,

Viața-i precum spectacolul de teatru!

E ziua mea, am fost felicitat

De cei ce mă iubesc, care contează,

Iar celorlați le spun că e păcat

Și-i voi trata așa cum mă tratează!

56

E-atâta primăvară-n noi...

E-atâta primăvară-n noi,

Când seva stă să izbucnească,

Făcând copacii să-nflorească,

Și ne-nfioară pe-amândoi!

E-atâta primăvară-n noi,

Când dau să iasă ghioceii

La tâmple, precum mielușeii,

Dar sufletul e tot vioi!

E-atâta primăvară-n noi,

Îndrăgostiți suntem mereu,

Indiferent cât e de greu,

Suntem ai dragostei eroi!

57

Eminului

Din cânt de doină și cuvânt,

Luceafăr te-ai născut

Și-ai pus cu pana legământ,

S-ajungi recunoscut.

Condeiul tău clocotitor

Lăsat-a moștenirea

Și-ai devenit nemuritor,

Asta ți-a fost menirea!

Sub tei, un somn odihnitor

Să dormi în paradis,

Coroanele de merișor

Te străjuiască-n vis!

Nicicând noi nu te vom uita

Și la mormântu-ți sfânt,

Prinos pios pe rând vom da,

Ca veșnic legământ!

58

Ești o minune...

Ești o minune-n viața mea,

Ai apărut când nu speram,

Blândă, cu ochi de peruzea,

Mirat de tine eu eram,

Căci mi-ai părut de neatins,

Distinsă, demnă, sfidătoare;

Timiditatea mi-am învins,

Ți-am adresat o întrebare.

Am discutat și ne-am plăcut,

Sunt sigur, n-a fost întâmplare,

A fost aproape un făcut

Și-aproape inima mă doare

De bucurie și-mplinire

C-am reușit să te cunosc.

Mi-am dat acuma întâlnire

Cu tine și miroși a mosc.

Ești o minune, știi și tu,

Sunt fericit să te iubesc

Și asta-mi umple sufletu’,

Ce pot să mai nădăjduiesc?

59

Ești vinovată...

Ești vinovată că iubesc, că știu ce e iubirea,

Și totul a venit firesc, extazul, fericirea,

Mi le-ai adus fără să știi, însă irezistibil,

Cu toate că eram copii și totu-i incredibil.

Ești vinovată că privesc cu mult curaj în viață,

Privirile nu-mi mai feresc de cei ce dau povață

Că suntem tineri și-i păcat să ne unim destinul,

Însă eu țin neapărat să devenim doar unul!

Ești vinovată pentru tot ce am pe-acest pământ,

Iar să te pierd aș fi netot și-ți spun, cu legământ,

Că va fi tot cum ne-am dorit în viața noastră nouă,

Căci sentimentele-au sporit, chiar de mă rup în două.

Între trecut și viitor, prezentul mă animă

Să-ți fiu iubit și ajutor cu dragostea-mi sublimă.

Ești vinovată, sunt și eu la fel de vinovat,

Că ești a mea iubită, iar eu al tău bărbat!

60

Ești...

Ești visul vieții mele, aievea împlinit,

Ești tot ce-n lumea asta mă face fericit,

N-aș mai putea să caut un plus de fericire,

Decât să-mpărtășești cu mine-acea iubire

Clocotitor-ardentă, ce sufletu-mi consumă

Și schimbă fără voie a inimii cutumă,

Ce-obișnuia să guste melancolia lunii

În nopțile de vară; azi suntem ca nebunii,

Prinși în drăgălășenii, cine mai vede luna,

Când trupurile noastre, din două, devin una,

Când mă săruți cu patos și mă îmbeți de tot,

De-al simțurilor clocot, în care simt că înot?

Ești muza, ești iubita și partenera mea,

Și-aceste versuri ție ți le voi dedica;

Știu, nu-i destul, pe-un soclu tu meriți a te pune,

Dar poate-n nemurire vei fi, când se vor spune!

61

Eu nu...

Eu nu scriu versuri pentru nemurire,

Căci tot ce e sub soare-i muritor,

Vreau să transmit vigoare și trăire

Prin vers, spre cel ce-mi este cititor!

Eu nu doresc nici laude, nici lauri,

Succesul este-atât de trecător,

Îmi e de-ajuns să fiu citit pe site-uri,

Trăiesc momentul, nu-i întâmplător!

Eu nu-s poet, sunt versificator,

Metafora-i străină pentru mine,

Eu spun povești în versuri, curgător,

Citește, deci, cu-ncredere, străine!

62

Eu știu...

Eu știu aroma dulce a castului sărut,

Ce mi l-ai dat în crâng pentru întâia oară,

Nu aș fi bănuit ce mult o să mă doară,

Căci pân’ la următorul, atâta a trecut!

Eu știu, iubirea-i mare și mulți o pizmuiesc,

E unică sub soare și noi, la fel ca ea,

Visez îmbrățișarea-ți sub scânteieri de stea,

Gingașă, pătimașă, de-aceea te iubesc!

Eu știu, vei fi a mea, acum și-ntotdeauna,

Chiar de, câteodată, îmi pare ireal,

Împărtășim, știi bine, același ideal,

Și ale noastre trupuri vor fi, din două, una!

Eu știu...

63

Eva

Din mine-ai fost alcătuită sau, mai precis, din coasta mea,

Tovarășă mi-ai fost sortită în lumea asta-atât de rea;

Îmi știi și bune, dar și rele, fără de tine ce-aș mai scrie?

Ar spune muzele, și ele, ca să mă las de poezie.

Tu ești gingașă ca o floare, dar și un spin de trandafir,

Dac-ai simțit a mea trădare, nu mă salvează sfântul mir

Sau cine știe ce canoane, mătănii și-altele la fel,

Însă poți fi ”de milioane”, dacă mă simți că-ți sunt fidel!

Iubită, mamă și soție, pe toate știi să le-mpletești,

De parcă toate numai ție îți este dat să le-mplinești!

Se spune c-ai fi mesagerul păcatului originar,

Dară eu văd numai misterul și te iubesc, iară și iar!

Ești marea binecuvântare din viața mea pe-acest pământ,

Chiar dacă dragostea mă doare, o port cu mine și-n mormânt,

Dar chiar și-atunci, de printre stele, voi coborî la tâmpla ta,

Oh, Eva visurilor mele, eu veșnic te voi aștepta!

64

Fătuca

Te-am văzut din depărtare, faină fată ești, fătucă,

Frumusețea-ți este mare; cum fac să te am, tătucă?

Moșule, nu-ș` ce să zic, și eu sunt la trup aprins