Valul de emoție stîrnit de ceremoniile dedicate aducerii acasă și înhumării Regelui Mihai a deschis un cîmp uriaș de semnificații. Poate a deschis și drumuri noi pentru țară. România pesedistă, reprezentată de un clan de impostori, s-a arătat a fi în fapt o țară locuită de multă lume cu capul pe umeri, cu respect pentru istoria României, cu sufletul cernit pentru pierderea unui rege cu putere de simbol.

Ce ar trebui să ne pună pe gînduri? Cu fiecare moment al ceremoniilor, românii s-au arătat cuviincioși, mult mai respectuoși față de monarhie, unii chiar apăsați de un sentiment al vinovăției generat de mitocăniile comise în perioada lui „noi muncim, nu gîndim“. Interesul și valul de simpatie stîrnite de aparițiile lui Nicolae, în ciuda unor hotărîri anunțate în numele Regelui Mihai, ne arată că mulți dintre români rămîn cu sufletul și cu mintea alături de monarhie.

În presă, „cugetarea“ cel mai frecvent întîlnită după anunțul decesului Majestății Sale s-a rezumat la o propoziție de polițai: „Odată cu Regele Mihai, porțile monarhiei se închid pentru totdeauna!“. Ziariștii și comentatorii Dracului (oameni care își pun vocea în slujba altora și nu ascultă de rațiunea și de inima lor) s-au grăbit să răspîndească panseul lor propagandistic legat de sfîrșitul monarhiei în România, ca și cînd ei ar deține toate secretele legate de viitorul lumii. Unii grohăiau ca și cum ar fi dat de veste că visul Securității și al comuniștilor se împlinește și că „băieții“ scapă de coșmarul întoarcerii Regelui. După mintea lor, odată cu moartea Regelui Mihai, un munte de ură cade din basculanta eternității peste posibilitatea unei Românii monarhice. Bucureștii din aceste zile ne arată că judecata lor este departe de a se împlini. Dimpotrivă. Războiul împotriva Regelui Mihai, după Al Doilea Război Mondial, dirijat de ruși, a continuat decenii la rînd și s-a intensificat chiar și după 1989. Prezența Regelui Mihai în țară sau în afara ei, dar în viață, incomoda teribil formula de import impusă României cu tancurile sovietice. Orice mișcare sau posibilitate legată de revenirea monarhiei le umplea oasele cu freon și gheață pisată. De-aia Securitatea și activul PCR (reconvertit) au făcut tot ce-au putut împotriva Familiei Regale, a Regelui Mihai și l-au pompat pînă la ridicol pe „prins Paul“. Ei au încercat să-l folosească pe Paul Lambrino și pentru a ciuguli, în stil Traian Băsescu și Elena Udrea, cîte ceva din averea Regelui și a Familiei Regale.

Valul de simpatie și respect stîrnit de procesiunile desfășurate la Aeroportul Otopeni, la Peleș, trecerea pe sub Arcul de Triumf, mulțimea strînsă pentru „Rămas-bun“ în jurul Palatului Regal, slujba de la Patriarhie sau ultimul drum pe afetul de tun, toate ne-au făcut să trăim un sentiment patriotic renăscut, relansat, revigorat.

Trecerea Regelui Mihai pe sub Arcul de Triumf, monument închinat victoriilor obținute de Armata Română în primul Război Mondial, și popasul din Sala Tronului au semnificația unei întoarceri acasă și mult mai puțin a unui sfîrșit de monarhie.

Reacția românilor din cele trei zile de doliu ne arată că porțile României monarhice rămîn deschise și pentru viitor. Nu foarte larg, dar deschise. Și pe măsură ce politicienii își etalează prostia și mîrlănia, aroganța și cupiditatea, ele se deschid din ce în ce mai îmbietoare.

Ne despărțim de Regele Mihai doar ca la o împlinire de obligații față de legile firii. În cărțile noastre de istorie, El ocupă acum un capitol aparte. Exilul și suferințele sale, modestia lui de om în stilul pămîntului românesc l-au ridicat dincolo de vremurile cele chinuite. L-au transformat într-un simbol din galeria voievozilor neamului.

Așa cum arată lucrurile în aceste zile, prin felul în care a trăit și prin felul în care comuniștii au încercat să îl anihileze, Regele Mihai lasă întredeschise porțile monarhiei în România. Numai Dumnezeu știe cînd și cum prin ele va mai păși cineva din familia sa.

Editorialul complet în ziarul Cotidianul de vineri versiunea tipărită – disponibilă la toate chioşcurile – sau varianta digitală.