Poveste de Crăciun

Amintiri din vremuri de demult, care par de neconceput în prezent!

În 1985 am terminat facultatea și am plecat (nevoită de împrejurări) de acasă pentru stagiul obligatoriu de 3 ani.

Pentru mine stagiul a fost ca o deportare. Deși am avut posibilitatea de a alege între 3-4 locuri de „detenție”, nu am avut dreptul de a alege liber – ci doar opțiunea de a lua din listă ceea ce mi s-a părut mai convenabil.

Așa că m-am mutat pentru 3 ani lungi la Brașov. Pentru cine merge de plăcere, Brașovul pare o destinație super atractivă. Pentru cine merge din obligație, cu sufletul rămas în altă parte, lucrurile nu mai par la fel de atractive. Cei trei ani nu au fost complet răi. Ca orice în viață, există părți bune și părți nu tocmai bune, ca să nu le zic rele.

Încep cu ceea ce era rău – erau ultimii ani de comunism, cu lipsurile și constrângerile curente ajunse la un apogeu, omis sau uitat de multă lume astăzi.

Absolvenții de facultate erau aproape toți trimiși în diverse locuri prin țară. Deși eu nimerisem „bine” – adică într-un oraș mare și frumos, relativ aproape de casă (cu avantajul de a avea o gară în care opreau trenurile accelerate – mi-a spus un coleg la un moment dat!), multe lucruri erau negative: chiria la garsoniera în care stăteam era cam jumătate din salariul primit, nu puteam cumpăra mai nimic comestibil – pentru că nu aveam cartelă, ceea ce însemna că puteam cumpăra doar alimente considerate „neesențiale – care nu se vindeau pe cartelă, dar care nu erau nici în magazine, așa că era un noroc grozav să găsesc de cumpărat un covrig sau o gogoașă. Dar mai rău decât condițiile de trai, a fost să suport ideea de a fi obligată să fac ceva ce nu voiam, fără a avea vreo altă cale de scăpare decât trecerea timpului.

Dar a fost totuși un lucru bun – oamenii – colegii pe care i-am avut. Deși era (și mai este încă prin Transilvania) o atitudine de dispreț față de „regățeni” și de „moldoveni”, relațiile cu mine – ca individ – au fost unele corecte și prietenoase, în cea mai mare parte. Chiar dacă nu am mai păstrat legătura cu foștii colegi, îmi aduc aminte cu plăcere de mulți dintre ei.

În comunism nu existau zile libere pentru a sărbători Crăciunul sau Paștele. Cu Paștele să zicem că era mai simplu pentru navetiști, pentru că întotdeauna este duminica (ceea ce nu înseamnă că într-un an nu ne-au chemat obligatoriu la lucru în duminica de Paște – a fost o experiență interesantă: oamenii au venit, au dat drumul la mașinile din secții, apoi au scos ouăle vopsite, vinul și cozonacii din sacoșe și au improvizat o masă festivă cu colegii, care a durat până la terminarea programului!).

Dar Crăciunul cade când vrea ziua de 25 decembrie să fie în fiecare an. Iar în anul de care îmi aduc aminte, a căzut într-o joi, iar eu puteam pleca acasă doar vineri după-amiază – în a doua zi de Crăciun. Mi-era dor de mama, de casă, de mirosul de cozonac proaspăt, de urări în familie – și parcă cerul mă apăsa cu toată greutatea nefericirii mele. Colegii m-au văzut probabil miercuri de dimineață că eram neagră de supărare, o colegă m-a invitat să petrec Crăciunul cu familia ei, au încercat tot ce au putut să mă facă să-mi revin. Cum nu au reușit, unul dintre ei mi-a zis să-mi iau geanta și să plec, că găsesc ei o scuză dacă se observă că lipsesc. Așa am făcut – am plecat direct la gară și primul tren care mergea spre București a fost un personal, cu care am făcut mai bine de 5 ore până acasă. Am ajuns pe întuneric, în Ajun, fără să fi apucat să dau un telefon să anunț, iar mama când m-a văzut la ușă nu știa ce să mai zică de bucurie.

Asemenea amintiri sunt însă doar niște excepții – pentru că majoritatea amintirilor de dinainte de 1989 sunt unele neplăcute.

Mi-aduc aminte că am revenit acasă, după fix 3 ani petrecuți la Brașov, m-am angajat ca inginer și „lucram” (adică nu prea făceam nimic, pentru că în primele luni nu primeam nimic de lucru de la șeful meu de atunci, care împărțea sarcinile în „colectivul” de lucru). Știți ce greu este să faci să treacă 8 ore pe zi, fără să faci nimic, absolut nimic? Noroc că în casa de alături era o sală de sport, unde mergeam de 3 ori pe săptămână cu o colegă să facem gimnastică în timpul programului de lucru, așa că trei ore aveam activitate! În rest, îm aduceam cărți de citit de acasă, ba chiar într-o zi am pus brațul pe birou, capul pe braț și am ațipit! Ce atac a fost printre colegi! Cum să dormi în timpul programului de lucru? Răspunsul meu a fost că, dacă aș avea de lucru, n-aș dormi, dar că nu vreau să pierd timpul, așa că îl folosesc pentru a dormi. Văzând că pot crea probleme „colectivului”, colegul meu de bancă s-a oferit să mă învețe cum „să mă fac că fac mereu ceva” și mi-a arătat caietele lui, în care erau diverse proiecte mai vechi, pe care le copia (scria de mână!) în caiete mai noi, iar când termina o lua de la capăt, așa că el nu stătea niciodată, ci lucra continuu – în traducere liberă a limbii de lemn de atunci, se făcea că face ceva, deși nu făcea decât să toace bani și timp fără niciun rezultat.

Cert este că la un moment dat am avut o străfulgerare – parcă mi s-a oprit viața în loc, pentru că mi-am pus întrebarea cum voi putea supraviețui nefăcând nimic toată viața, intrată într-o spirală a neputinței și minciunii ca politică de stat? Probabil că depresia era după cotitură, dar am avut noroc că au existat alți oameni mai destepți și mai curajoși, care au făcut posibilă schimbarea din 1989. Schimbare care, oricât de imperfectă și de nefinalizată și de deturnată ar fi fost, este de milioane de ori mai bună decât perspectivele vieții în dictatură.

Cam așa cu poveștile de Crăciun! Și cu viața!

Sărbători fericite!