Există dimineți ce trec neobservate, lăsându-se învăluite în rutină — acelea ce se pierd în mulțimea zilelor. Marțea trecută ar fi trebuit să fie o astfel de dimineață: traseul familiar spre birou, o cafea pe fugă și o scurtă verificare a e-mailurilor. Dar, uneori, viața te surprinde fără avertisment.
Pe drumul meu, pe o stradă pustie numită Los Álamos, ceva mi-a atras atenția, determinându-mă să frânez brusc. Un câine de culoarea nisipului era legat de un stâlp, stând liniștit. Nu lătra, nu se zbătea. Doar contempla orizontul, complet nemișcat, cu o intensitate stranie în privire — ca și cum aștepta pe cineva.
Până aici, totul era ciudat, dar ceea ce m-a făcut să îngheț a fost un plic: un bej, prins cu o sfoară în jurul gâtului animalului. Pe el, era scris numele meu, cu litere ferme și necunoscute. Am rămas nemișcat în mașină, incapabil să înțeleg situația. Toate detaliile păreau aranjate: câinele, locul, chiar și lumina dimineții căzând pe el, ca o scenă pregătită special pentru mine.
Curiozitatea a învins teama. Am oprit motorul și m-am apropiat cu prudență. Câinele nu s-a mișcat, ci doar a înclinat capul, ca și cum m-ar fi recunoscut. Atingându-l, aveam o senzație din ce în ce mai clară că privirea lui îmi era familiară, ca un ecou dintr-o amintire uitată.
Cu mâinile tremurânde, am desfăcut plicul. În interior era o singură fotografie.
Inițial, imaginea nu îmi spunea nimic. Apoi, un nod s-a format în gât: era casa copilăriei mele, locul în care am trăit până acum douăzeci de ani, înainte ca familia mea să plece fără nicio explicație. Totul era la fel — gardul alb, florile de bougainvillea ale mamei, chiar și crăpătura din treapta unde fratele meu căzuse cândva.
Dar fotografia fusese realizată din pădurea din spatele curții, nu de pe stradă. Cine a făcut-o fusese destul de aproape să vadă prin feronerie. Iar jos, scris cu cerneală roșie, erau patru cuvinte:
„Îți mai aduci aminte de mine?”
Amintiri care nu ar fi trebuit să revină
Mesajul m-a lovit ca un pumn în stomac. Am crezut mereu că plecarea noastră a fost o alegere logică — un loc de muncă mai bun, o școală mai bună. Dar părinții nu au explicat niciodată de ce am plecat. Au împachetat totul, au vândut casa și ne-au cerut să nu privim înapoi.
Totuși, în acel moment, lângă câine, amintirile au început să se amestece: mansarda, jurnalul ascuns, vocea aceea ciudată pe care eu și fratele meu am jurat că am auzit-o o noapte, șoptindu-ne numele din perete.
Țin minte că am găsit jurnalul în spatele unei scânduri desprinse. Era plin de notițe despre noi — obiceiurile, conversațiile, mesele. Scria lucruri precum „Observă familia” și „Protejează-i de ceea ce nu pot vedea.”
În acea seară, tata a aruncat jurnalul în șemineu fără o vorbă. Dimineața, ne-a forțat să împachetăm. „Uitați tot. S-a terminat.” Dar privindu-l pe acea fotografie, am înțeles că nu s-a terminat niciodată.
Mesagerul tăcut
Câinele continua să mă privească cu calm. Nu părea abandonat. Era îngrijit, liniștit. Cineva îl trimisese. M-am aplecat, i-am atins blana și am întrebat, aproape șoptit:
„— Cine te-a trimis?”
Animalul a împins plicul gol cu botul spre mine. Atunci am observat o plăcuță pe zgardă — o bucată de bronz gravată cu inițialele R.M. Pe tatăl meu îl chema Ramón Morales. Mi s-a tăiat respirația. Oricine ar fi organizat totul știa exact cine sunt.
Drumul înapoi
Nu-mi amintesc când am decis să mă întorc. Tot ce știu este că, dintr-o dată, conduceam. Fotografia era pe scaunul din dreapta, iar câinele stătea în spate, privescându-mă în oglindă.
Îmi spuneam că vreau doar să verific, să mă asigur că totul e o coincidență. Dar, în adâncul sufletului meu, știam că mă întorceam pentru a închide un capitol lăsat deschis.
După trei ore, am ajuns. Casa era aceeași, dar mai cenușie. Iarba crescuse, dar cutia poștală purta încă numele Morales. Câinele a ridicat urechile. Știa locul.
Apoi, am zărit o lumină slabă la etajul doi. Imposibil — acolo nu mai era curent de ani de zile.
Al doilea plic
Am urcat treptele cu prudență. Pe verandă, sub o piatră, se afla un alt plic. Aceeași scriere de mână, aceeași cerneală.
Înăuntru — o cheie mică de bronz și un bilețel:
„N-ar fi trebuit să uiți.”