Abia pleacă februarie din pădure, că pe cerul limpezit se
ivește îndrăzneț soarele. Zăpada începe să picure de pe ramuri:
pic, pic. Stropii pătrund adânc în pământ și trezesc un ghiocel
care, întinzându-și rădăcinile, spune:
– Ah! Ce mult am mai dormit. Ce-o mai fi pe afară?
El îşi spală cu grijă petalele albe şi lucioase şi se
bucură.
– Ce frumoase sunt!
A răsărit puțin, doar dintre bulgării negri de pământ, că mai
departe nu putea să-şi croiască drum, din cauza frunzelor veştede,
înghesuite unele în altele, ce formau un covor întins și
gros.
– Vă rog să mă lăsaţi să trec, le spuse politicos
ghiocelul.
– Ai face bine dacă ai sta în pământ cuminte şi nu ne-ai mai
plictisi, foşniră frunzele uscate.
– Cum să stau în pământ? se întrebă mirat ghiocelul. Că doar
locul meu e afară, la soare. Trebuie să-mi deschid floricica albă
şi să vestesc primăvara. Vă rog, faceţi-mi şi mie puţin loc!
– Ce zgomotos mai eşti, oftară frunzele, fără să se
clintească. Nu vine nicio primăvară! Intră la loc în adăpost şi
culcă-te!
Frunzele foşniră din nou supărate. Dar ghiocelul nu mai stătu
să asculte ce spuneau, ci le străpunse. Capul său verde şi subţirel
ieşi la lumină. „Ce frig era afară! Şi ce urât!“ Pădurea amorţită,
copacii uscaţi, niciun fir de iarbă, nicio gâză, nicio floare.
„Poate că aveau dreptate frunzele și nu vine încă primăvara“, gândi
el. Atunci, o rază de soare coborî şi-i zâmbi:
– Bun venit, curajosule!
Când o văzu, ghiocelul îşi deschise voios petalele albe şi
lucioase, sunând din clopoţel. Parfumul lui proaspăt şi uşor se
împrăştie, purtat de vânt, în întreaga pădure şi, deodată, mugurii
care dormeau pe crengile copacilor şi firele de iarbă dintre
bulgării de pământ îl simţiră şi se treziră, bucurându-se la rândul
lor.
– Vine primăvara! Vine primăvara!
Trimisă de ed. Victoria Daniela Jercan, Grădiniţa cu Program
Normal nr. 4, loc. Dărmăneşti, jud. Bacău
