Abia pleacă februarie din pădure, că pe cerul limpezit se ivește îndrăzneț soarele. Zăpada începe să picure de pe ramuri: pic, pic. Stropii pătrund adânc în pământ și trezesc un ghiocel care, întinzându-și rădăcinile, spune:
– Ah! Ce mult am mai dormit. Ce-o mai fi pe afară?
El îşi spală cu grijă petalele albe şi lucioase şi se bucură.
– Ce frumoase sunt!
A răsărit puțin, doar dintre bulgării negri de pământ, că mai departe nu putea să-şi croiască drum, din cauza frunzelor veştede, înghesuite unele în altele, ce formau un covor întins și gros.
– Vă rog să mă lăsaţi să trec, le spuse politicos ghiocelul.
– Ai face bine dacă ai sta în pământ cuminte şi nu ne-ai mai plictisi, foşniră frunzele uscate.
– Cum să stau în pământ? se întrebă mirat ghiocelul. Că doar locul meu e afară, la soa...