Adesea trăim cu iluzia că „niciodată nu e prea târziu!”, motiv pentru care amânăm anumite decizii și lăsăm pentru „mâine” lucruri pe care știm că ar trebui să facem.
„Din ianuarie mă voi lăsa de fumat”, „de săptămâna viitoare o să mă apuc de învățat pentru BAC”, „din iarnă, când voi fi mai liber, nu voi mai lipsi la programele și strângerile bisericii locale”, „de mâine voi investi mai mult timp în relația cu soția și copilul meu„, „de mâine voi fi consecvent în ce privește rugăciunea și Cuvântul”…
Uneori trăim cu impresia că suntem stăpâni pe situațiile din viața noastră și că, în ciuda multelor amânări, cândva, vom izbuti…pentru că nu există prea târziu.
Cu toate acestea, experiența cotidiană (și nu numai) ne spune lămurit că în anumite situații avem de-a face și cu un prea târziu.
Spre exemplu, în urmă cu mai bine de 9 luni, eram invitat împreună cu soția mea, de niște rude apropiate (unchiul și mătușa mea), pentru a le face o vizită și a petrece câteva ore împreună. „Vă așteptăm să mâncăm împreună, să mai discutăm din Scriptură și să mai povestim din viețile noastre” a fost invitația la care eram hotărâți să răspundem afirmativ.
După săptămâni de amânare, am decis că-l voi suna pe unchiul meu (mi-am pus chiar și un reminder în calendar pentru asta) și că vom stabili o zi când vom veni în vizită.
Însă, înainte să-l apelez, aflu de la mama, că unchiul și mătușa sunt bolnavi – atunci gândeam că au o simplă răceală și că vor fi bine, urmând când își revin să le facem vizita. Din păcate, după câteva zile au ajuns în spital, iar după aproximativ două săptămâni, amândoi s-au stins, fără a ști măcar unul despre celalalt.
Ne-am mângâiat unii pe alții în familie cu gândul că au fost copiii lui Dumnezeu și că, prin credința lor în jertfa lui Hristos, au ajuns în prezența Mântuitorului, pe care L-au iubit și L-au slujit.
Cu toate acestea, am regretat așa mult că am dat mai devreme acel telefon și că nu am făcut acea vizită la timp, chiar dacă ar fi fost probabil ultima.
Uneori e prea târziu…
La fel a fost și în cazul lui Esau, când, după ce socotise de disprețuit dreptul de întâi-născut, „mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit, pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.” (Evrei 12:17)
Uneori e prea târziu…
Nu suntem stăpâni pe viețile noastre și nici pe circumstanțe, oricât de mult ne place să credem că suntem în control.
De aceea, înțelept este să învățăm să facem ceea ce trebuie, fără amânări, indiferent de aspectele implicate : relații, sănătate, școală, profesie, biserică, suflet…
În ce privește sufletul nostru, Dumnezeu ne îndeamnă, se luăm decizii „astăzi”, după cum este scris :
„Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!” (Evrei 3:15)
