Evanghelia
Matei 17,
14-23
În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om,
îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu,
că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de
multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l
vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi
îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?
Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din
el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci,
apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce
noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina
necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea
credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia,
mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu
neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai
cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a
spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor
omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat
foarte.
Sfântul Ioan Gură de Aur
– Evanghelia tămăduirii fiului
lunatic
Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în
credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de
Hristos: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”; din cele spuse
chiar de cel care a venit la Hristos: „Ajută necredinţei mele!”;
din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul
lui; şi în sfârşit din cele spuse de om lui Hristos: „Dacă
poţi!”
Aş putea fi însă întrebat:
- Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că
ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai
învinuieşte?
- Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar
fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a
fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobândi cererea
chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns
numai puterea sfinţilor pentru săvârşirea unei minuni, chiar dacă
nu credeau cei care veneau la ei. Amândouă aceste cazuri se văd în
Sfintele Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul
Duhului numai prin credinţa lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort
a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în
groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la
întâmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temându-se de tâlhari, au
aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai
prin puterea sfântului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi
unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stâlpii nu
erau acolo.
Priveşte acum şi în alt chip nesocotinţa omului
acestuia! Vine la Iisus şi, de faţă cu toţi oamenii, vorbeşte
împotriva ucenicilor Lui, spunând: „L-am adus la ucenicii Tăi şi
n-au putut sa-l vindece”. Hristos însă, în faţa întregii mulţimi,
scapă pe ucenici de învinuirea adusă şi arată că vina cea mare o
are el, tatăl copilului, spunând: „O, neam necredincios şi
îndărătnic! Pânâ când voi fi cu voi!”
Nu adresează aceste cuvinte numai tatălui
copilului, ca să nu-l ruşineze, ci tuturor iudeilor. Dacă Hristos
n-ar fi luat apărarea ucenicilor Săi, poate că mulţi din cei de
faţă s-ar fi smintit şi ar fi gândit despre ucenici ce nu
trebuia.
Prin cuvintele: „Până când voi fi cu voi!”,Domnul
arată cât de plăcută ii este moartea; arată că o doreşte, că vrea
să plece cât mai repede şi că pentru El nu răstignirea e grea, ci
rămânerea împreună cu iudeii.
Hristos însă nu S-a mărginit să-l ţină numai de
rău.
- Dar ce spune?
- „Aduceţi-Mi-l aici.“
Hristos îl întreabă pe tatăl copilului de câtă
vreme se chinuie fiul lui. Pune această întrebare şi pentru a apăra
pe ucenici de învinuire, dar şi pentru a sădi în sufletul tatălui
bune nădejdi, ca să creadă că fiul lui va fi izbăvit de boala sa.
Apoi îl lasă pe copil să se zvârcolească. N-o face spre laudă – că
se adunase mulţimea şi a ţinut-o de rău -, ci o face pentru tatăl
copilului; pentru ca tatăl, când va vedea pe demon că se tulbură de
cuvintele Domnului, să fie adus măcar aşa să creadă în minunea pe
care o va face.
Când tatăl îi spune: „Din pruncie” şi: „Dacă poţi,
ajuta-mă!”, Hristos îi răspunde: „Toate sunt cu putinţă celui ce
crede!”, şi întoarce împotriva tatălui învinuirea pe care acesta o
adusese ucenicilor. Când leprosul a spus: „Dacă vrei, poţi să mă
curăţeşti”, leprosul a dat mărturie de puterea lui Hristos, iar
Domnul l-a lăudat şi a întărit spusele lui, zicând: „Vreau!
Curăţeşte-te!” Când însă tatăl copilului a rostit cuvinte
nevrednice de puterea lui Hristos, spunând: „Dacă poţi, ajuta-mâ!”,
Domnul îl îndreaptă pentru că nu grăise aşa cum
trebuia.
- Şi ce-i spune Domnul?
- „Dacă poţi să crezi toate sunt cu putinţă celui
ce crede!” Cu alte cuvinte Hristos îi spune aşa: „Atât de mare este
puterea Mea, că pot să dau şi altora puterea de a face minuni.
Deci, dacă crezi cum trebuie, şi tu poţi vindeca şi pe fiul tău şi
pe alţii mulţi”. Şi după ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe
îndrăcit. Tu însă să vezi aici nu numai purtarea de grijă şi
facerea de bine a lui Hristos, ci şi aceea că din clipa aceea n-a
mai îngăduit demonului să locuiască în el, că dacă tânărul nu s-ar
fi bucurat şi atunci de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu,
demonul l-ar fi ucis de mult. Că spunea tatăl lui că îl arunca în
apă şi în foc. Iar demonul care a îndrăznit aceasta l-ar fi ucis
negreşit, dacă Dumnezeu n-ar fi pus frâu puternic marii lui furii,
aşa cum i-a apărat şi pe îndrăciţii aceia care umblau goi, care
alergau prin pustietăţi şi se tăiau în pietre.
Să nu te tulburi că tânărul acesta este numit
lunatic, şi nu îndrăcit. Aşa îl numea tatăl
lui.
- Pentru ce atunci şi evanghelistul Matei spune că
Hristos a vindecat mulţi lunatici?
- Il numeşte aşa, slujindu-se de felul de a vorbi
al mulţimii. Că diavolul, ca să hulească luna, tăbărăşte peste cei
stăpâniţi de el şi-i face să meargă după mersul lunii. Nu trebuie
însă să se creadă că luna lucrează asupra lor – Doamne păzeşte! -,
ci că diavolul falsifică adevărul pentru a huli luna. De aceea,
această părere greşită a prins în popor; unii oameni simpli,
înşelaţi fiind, numesc pe unii ca aceştia demoni; dar nici aceasta
nu-i adevărat.
„Atunci apropiindu-se ucenicii Lui îndeosebi, L-au
întrebat pentru ce ei n-au putut să scoată demonul”. Mi se pare că
apostolii L-au întrebat pentru că erau neliniştiţi şi se temeau să
nu fi pierdut harul ce li se dăduse. Că primiseră putere împotriva
demonilor necuraţi. De aceea îl şi întreabă, apropiindu-se de El
îndeosebi; nu-L întreabă îndeosebi pentru că le-ar fi fost ruşine –
că fapta se petrecuse, iar neputinţa lor, vădită, aşa că era de
prisos să le mai fie ruşine să-şi mărturisească neputinţa lor şi cu
cuvântul -, ci pentru că voiau să-L întrebe despre un lucru mare şi
tainic.
- Ce le-a răspuns Hristos?
- „Din pricina necredinţei voastre, le-a spus El.
Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar şi veţi zice
muntelui acestuia: «Mută-te!», se va muta şi nimic nu vă va fi cu
neputinţă”.
Dacă ai întreba: „Ce munte au mutat apostolii?”,
îţi voi spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind
nenumăraţi morţi. De altfel nici nu este acelaşi lucru a muta un
munte cu a urni moartea din trup. Se spune că mai târziu unii
sfinţi, cu mult mai mici decât apostolii, au mutat şi munţi când a
fost nevoie. Aşadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi
mutat şi apostolii munţi. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie
atunci să mute munţii! De altfel şi Hristos n-a spus: „Negreşit
veţi muta munţi”, ci că „veţi putea face şi asta”. Iar dacă n-au
mutat munţi, nu i-au mutat, nu pentru că n-au putut – cum să nu fi
putut, când au tăcut minuni mai mari? -, ci pentru că n-au voit,
nefiind nevoie. Se poate însă ca apostolii să fi mutat şi munţi,
dar să nu se fi scris. Că nu s-au scris toate minunile pe care le
au săvârşit.
Dar pe vremea aceea, când li s-a adus lunaticul,
apostolii erau cu mult mai nedesăvârșiti.
- Ce vrei să spui? Nici această credinţă n-o aveau
atunci?
- N-o aveau! Nici ei nu erau totdeauna la fel de
credincioşi. De pildă Petru, o dată este numit fericit de Domnul,
altă dată este ţinut de rău. Şi ceilalţi apostoli au fost ţinuţi de
rău că sunt nişte nepricepuţi, când n-au înţeles pilda cu aluatul.
S-a întâmplat, dar, ca şi atunci, cu acelaşi prilej, apostolii să
fi fost slabi în credinţă. Că înainte de răstignire nu erau
desăvârșiți.
Hristos vorbeşte aici de credinţa în minuni şi
aminteşte de grăuntele de muştar, ca să arate cât de mare este
puterea credinţei. Grăuntele de muştar pare mic, mic de tot, dar
are o putere mai mare decât toate seminţele. Hristos dă deci ca
pildă grăuntele de muştar pentru a arăta că chiar puţină credinţă
adevărată poate foarte mult. Şi nu s-a mărginit numai la atâta, ci
a şi adăugat că şi munţii îi poate muta credinţa. Merge chiar mai
departe, că spune: „Nimic nu vă va fi cu neputinţă”. Te rog sa
admiri cu acest prilej filozofia ucenicilor şi puterea Duhului.
Filozofia ucenicilor, ca nu şi-au ascuns slăbiciunea; puterea
Duhului, că pe cei care nu aveau credinţă nici cât un grăunte de
muştar, Sfântul Duh i-a urcat încetul cu încetul atit de sus, încât
a izvorât din ei credinţă bogată ca râurile şi
izvoarele.
„Acest neam de demoni nu iese decit cu rugăciune
şi cu post”. Hristos vorbeşte aici de toate neamurile de demoni, nu
numai de demonii care stăpânesc pe lunatici. Si iată că le pune de
mai înainte temeiul învăţăturii despre post.
Să nu-mi spui mie de cazurile rare cind unii au
scos demonii şi fără post! Chiar dacă poti spune un caz sau două de
oameni care să fi scos fara post pe demoni, îţi spun că este cu
neputinţă ca un om, care trăieşte in desfătări, să izbăvească pe
cineva care suferă de o astfel de boală.
Pentru vindecarea unui om, care are o boală ca
aceasta, este mai cu seamă nevoie de post.
- Dar dacă ai credinţă, pentru ce trebuie să mai
şi posteşti? m-ar putea întreba cineva.
- Pentru că împreună cu credinţa postul ne dă mai
mare putere. Postul sădeşte în sufletul omului filozofie, face din
om înger, doboară puterile cele netrupeşti; dar nu postul singur,
ci e nevoie şi de rugăciune; şi în primul rând de
rugăciune.
Să-ţi arăt la câte bunătăţi dă naştere rugăciunea
unită cu postul! Omul care se roagă cum trebuie şi posteşte nu are
nevoie de multe lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe
lucruri nu poate îndrăgi banii şi averile, ci este înclinat spre
milostenie. Cel care posteşte este uşor şi înaripat; se roagă cu
mintea trează, postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui
Dumnezeu, smereşte sufletul îngâmfat. De aceea şi apostolii posteau
aproape totdeauna. Cel care se roagă şi posteşte are două aripi şi
este mai uşor decât vântul. Când se roagă nu cască, nu se întinde,
nu amorţeşte, cum păţesc cei mai mulţi, ci este mai iute ca focul
şi este mai presus de pământ. De aceea mai cu seamă unul ca acesta
este duşman şi vrăjmaş demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un
om care se roagă cum trebuie. Dacă o femeie a avut puterea să
înduplece pe un judecător crud, care nici de Dumnezeu nu se temea
şi nici de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult va atrage asupra
sa mila lui Dumnezeu cel care se roagă neîncetat Lui, care-şi
înfrânează pântecele şi alungă de la el desfătarea şi
îmbuibarea.
Dacă îţi este trupul neputincios şi nu poţi posti
neîncetat, nu îţi este neputincios ca să te rogi, nici fără putere
ca să dispreţuieşti poftele pântecelui. Chiar dacă nu poţi să
posteşti, totuşi poţi să nu te îmbuibezi. Nu-i puţin lucru şi
acesta, nici departe de post, ci în stare să pună capăt furiei
diavolului. Că nimic nu este atât de plăcut diavolului, ca
desfătarea şi beţia, pentru că ele sunt izvorul şi mama tuturor
păcatelor. Cu beţia şi îmbuibarea i-a făcut odinioară diavolul pe
iudei să se închine la idoli. Cu ele a aprins în sodomeni pofte
nelegiuite, că spune profetul: “Aceasta este fărădelegea
sodomenilor, se răsfăţau întru mândrie, în îmbuibare cu pâine şi în
desfătări”. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumăraţi alţii şi i-a
aruncat în iad. Ce rău nu săvârşesc beţia şi desfătarea? Face din
oameni porci şi mai răi decât porcii. Porcul se tăvăleşte în noroi
şi se hrăneşte cu murdărie, dar omul care bea şi se îmbuibează
mănâncă la o masă mai dezgustatoare decât masa porcului; că la o
astfel de masă pune la cale împreunări neîngăduite şi iubiri
nelegiuite. Unul ca acesta nu se deosebeşte de un îndrăcit: este
tot atât de neruşinat, tot atât de furios. De îndrăcit ne este
milă, pe acesta îl urâm, îi întoarcem spatele.
- Pentru ce?
- Pentru că de buna lui voie aduce asupra sa
nebunia asta şi face canaluri de hazna din gură, din ochi, din nas,
într-un cuvânt, din toate mădularele sale. Dacă ai putea să te uiţi
acum şi înăuntrul lui, ai vedea că sufletul lui e îngheţat şi
amorţit ca în vreme de iarnă şi de ger, iar din pricina furtunii
prea mari cârma sufletului nu-i mai poate fi de vreun folos. Mă
ruşinez să spun câte rele suferă – bărbaţi şi femei – din pricina
beţiei şi a îmbuibării; o las pe seama conştiinţei acelora care
cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai
ruşinos decât o femeie beată sau numai ameţită? Cu cât vasul e mai
slab, cu atât şi naufragiul e mai mare, fie că e femeie liberă, fie
că e roabă. Femeia liberă se face de râs în faţa cetelor ei de
roabe; roaba iarăşi la fel, între roabe. Şi fac – şi una şi alta –
să fie hulite de oamenii fără de minte darurile lui Dumnezeu. Când
se întâmplă astfel de beţii, aud pe mulţi spunând: „Să nu mai fie
vin”. Ce nesocotinţă! Ce nebunie! învinuieşti darurile lui Dumnezeu
pentru că păcătuiesc alţii? Aceasta însă e curată nebunie! Nu-i
vinul de vină, ci neînfrânarea celor care se folosesc rău de vin.
Spune, dar, „Să nu fie beţie! Să nu fie îmbuibare!”; dar dacă spui:
„Să nu fie vin!”, vei spune, păşind înainte puţin câte puţin: „Să
nu fie cuţit!”, din pricina ucigaşilor; „Să nu fie noapte!”, din
pricina hoţilor; „Să nu fie lumină!”, din pricina clevetirilor; „Să
nu fie femeie!”, din pricina desfrânărilor; şi, ca să spun pe
scurt, ai desfiinţat tot ce e pe lume.
Dar să nu faci aşa! Gândul acesta vine de la
diavol. Nu huli vinul, ci beţia! Ia pe beţiv, când este treaz;
zugrăveşte-i toată hidoşenia beţiei şi spune-i: „Vinul a fost dat
ca să ne veselim, nu ca să ne facem de ocară; ca să râdem, nu ca să
fim de râs; ca să ne însănătoşim, nu ca să ne îmbolnăvim; ca să
îndreptăm slăbiciunea trupului, nu ca să surpăm tăria sufletului.
Dumnezeu te-a cinstit când a dat pe pământ acest dar, vinul. Pentru
ce te faci de ocară cu necumpătarea ta? Ascultă ce spune Pavel:
„Foloseşte-te de puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele
tale suferinţe”. Dacă Timotei, sfântul acela, care era bolnav şi
suferea de nenumărate boli, n-a băut vin până ce nu ia îngăduit
Pavel, dascălul lui, ce iertare mai putem avea noi care, sănătoşi
fiind, ne îmbătăm? Aceluia Pavel îi spunea: „Foloseste-te de puţin
vin pentru stomacul tău “; iar acelora dintre voi, care vă
îmbătaţi, vă spune: „Folosiţi-vă de puţin vin pentru desfrânările
voastre, pentru desele voastre cuvinte de ruşine, pentru celelalte
pofte rele, pe care de obicei le naşte beţia!”
Iar dacă nu vreţi să vă abţineţi de la vin pentru
pricinile acestea, abţineţi-vă cel puţin pentru ruşinea şi
necazurile ce le aduce cu sine beţia! Vinul a fost dat ca să ne
veselim. „Vinul, spune Scriptura, veseleşte inima omului”; dar voi
pângăriţi şi această însuşire a vinului. Ce veselie poate să-ţi mai
facă vinul, când nu mai eşti în toată firea, când te doare tot
trupul, când vezi că toate se învârt în jurul tău, când te ia
ameţeala şi când te legi la cap ca bolnavii de friguri, care-şi
frecţionează capetele cu untdelemn?
Aceste cuvinte nu le adresez tuturora; dar, mai
bine spus, le adresez tuturora; nu pentru că toţi vă îmbătaţi –
Doamne fereşte! -, ci pentru că cei care nu se îmbată n-au grijă de
cei ce se îmbată. De aceea mă adresez mai degrabă vouă, celor
sănătoşi; pentru că şi doctorul lasă pe bolnavi şi vorbeşte cu cei
care stau lângă bolnavi. Către voi, dar, îndrept cuvântul meu,
rugându-vă să nu fiţi stăpâniţi vreodată de această patimă şi să
scăpaţi de ea pe cei stăpâniţi de ea, ca să nu pară mai răi decât
animalele. Animalele nu beau mai mult decât au nevoie; beţivii însă
sunt mai lipsiţi de judecată decât animalele, că depăşesc hotarele
cumpătării. Cât de superior le este măgarul? Cât de superior le
este cainele? Fiecare din aceste animale şi din toate celelalte
animale, fie de mănâncă, fie de bea, cunoaşte hotarul saţiului şi
nu trece dincolo de trebuinţă! Chiar de-ar fi nenumăraţi cei care
le-ar sili, nu vor vrea să mănânce şi să bea mai mult decât le
trebuie. Deci şi în această privinţă, voi, beţivilor, sunteti mai
răi chiar decât animalele cele necuvântătoare; nu numai oamenii
treji vă socotesc aşa, ci chiar voi înşivă. Că voi înşivă vă
socotiţi mai răi decât câinii şi măgarii se va vedea din cele ce
voi spune. Pe animalele acestea nu le sileşti să mănânce peste
măsură; iar dacă cineva te-ar întreba: „Pentru ce?”, i-ai răspunde:
„Ca să nu se îmbolnăvească!” De tine însă n-ai niciodată această
purtare de grijă! Vezi că te socoteşti a fi de mai puţin preţ decât
animalele acelea? N-ai nici o grijă de tine, deşi eşti necontenit
în mijlocul furtunii. Nu te simţi rău din pricina beţiei numai în
ziua în care te-ai îmbătat, ci şi a doua zi. Şi după cum unui om,
care scapă de friguri, îi mai rămâne în trup slăbiciunea pricinuită
de friguri, tot aşa şi ţie, după ce ţi-a trecut beţia, se mai
învârte în sufletul şi trupul tău mahmureala pricinuită de beţie.
Nenorocitul tău trup stă înţepenit, ca o corabie după naufragiu;
iar sufletul tău, mai nenorocit decât trupul, dezlănţuie furtuna,
deşi se potolise. Şi tocmai când se părea că se cuminţeşte, atunci
i se aprinde pofta, atunci mai cu seamă îl apucă dorul de beţie
şi-i trec pe dinaintea ochilor vin, butoaie cu vin, sticle şi
pahare pline. Şi după cum o corabie, naufragiată de furtună, după
ce a trecut furtuna rămâne cu paguba pricinuită de furtună, tot aşa
şi cu beţivul. Şi după cum corăbierii, în timpul furtunii, aruncă
în mare mărfurile din corabie, aşa şi beţivul aruncă de la el toate
faptele lui bune. De-ar fi cu trupul şi cu sufletul curat, de-ar fi
ruşinos, priceput, blând, smerit, beţia le aruncă pe toate acestea
în oceanul fărădelegii. Dar după ce a fost aruncat totul afară, nu
mai este nici o asemănare între corabie si beţiv. Corabia se
uşurează după ce a aruncat încărcătura, dar beţivul se îngreuiază
şi mai mult. In locul bogăţiei aceleia primeşte nisip, apă sărată
şi toate gunoaiele beţiei, care îneacă îndată corabia cu călător şi
cu cârmaci cu tot.
Ca să nu păţim şi noi aşa, să ne izbăvim de
această furtună. Nu poţi vedea împărăţia cerurilor dacă eşti beţiv.
„Nu vă înşelaţi, spune Pavel, nici beţivii, nici hulitorii nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Dar pentru ce vorbesc eu de
împărăţia cerurilor? Dacă eşti beţiv nu poţi vedea nici lucrurile
de pe lumea asta. Beţia face din zi noapte şi din lumină întuneric.
Beţivii au ochii deschişi, dar nu văd nici ceea ce le stă înaintea
picioarelor. Grozăvia nu-i numai atâta, ci, pe lângă asta, beţivii
mai îndură o altă pedeapsă şi mai cumplită: sunt trişti fără
pricină, furioşi, bolnavi, luaţi necontenit în râs şi ocăriţi. Ce
iertare mai pot avea aceşti oameni, care îşi pricinuiesc singuri
atâtea nenorociri? Nici una!
Să fugim, dar, de această boală, ca să dobândim şi
bunătăţile de aici şi pe cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de
oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea,
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor,
Amin.
Sursa: Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei,
EIMBOR, Bucuresti, 1994
Sursa: Doxologia
