Evanghelia
Luca 18,
35-43
În vremea aceea, pe când se apropia Iisus de
Ierihon, un orb şedea la marginea drumului şi cerşea. Şi, auzind
mulţimea trecând, el a întrebat: ce este aceasta? Şi i-au spus lui
că trece Iisus din Nazaret. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse,
Fiul lui David, fie-ţi milă de mine. Iar cei care mergeau înainte
îl certau, ca să tacă; el însă şi mai tare striga: Fiul lui David,
fie-ţi milă de mine! Iar Iisus s-a oprit şi a poruncit să-l aducă
la Dânsul; şi, când s-a apropiat, l-a întrebat, zicând: ce vrei
să-ţi fac? Iar el a spus: Doamne, să văd. Şi Iisus i-a zis: vezi!
Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi a mers după Iisus
slăvind pe Dumnezeu, şi tot poporul, văzând aceasta, a dat laudă
lui Dumnezeu.
Pr. Ilie Cleopa –
Despre credința cea statornică și despre
milostenie
“Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui
David, fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 39)
Iubiți credincioși,
Cuvântul lui Dumnezeu este izvor de învățături
duhovnicești, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri
de sfaturi folositoare de suflet. Din Sfânta și dumnezeiasca
Evanghelie care s-a citit astăzi despre vindecarea orbului din
Ierihon, lăsând la o parte alte învățături ce se pot desprinde din
cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-ați
auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare
striga către Iisus Hristos: "Fiule al lui David,
miluiește-mă!"
Vedeți, frații mei, credință statornică și fără de
îndoială? Acest fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu
mintea și cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina
ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau și îi ziceau să tacă.
El credea cu toată inima, că negreșit Mântuitorul îl va vindeca și
îi va lumina ochii. De aceea cu toată oprirea de restul mulțimii el
mai tare striga; "Fiule al lui David, miluiește-mă!" El auzise de
la mulți oameni despre minunile ce le făcea Mântuitorul în toată
Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David și de aceea,
neștiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru
credința lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru
Mântuitor, Care i-a zis: “Credința ta te-a mântuit! Și îndată a
văzut” (Luca 18, 42-43).
Iubiți credincioși,
Fiind vorba despre credință este bine să știm că
în multe feluri se împarte credința oamenilor pe pământ. Este
credință cunoscătoare pe care o au și diavolii, căci ei, cunoscând
puterea lui Dumnezeu, “cred și se cutremură” (Iacob 2, 19). Este
credință lucrătoare, adică acea credință care este urmată de fapte
bune sau, altfel spus, credință care lucrează prin dragoste
(Galateni 5, 6). Este credință îndoielnică sau puțină, pentru care
a zis Mântuitorul lui Petru: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai
îndoit?” (Matei 14, 31). Este credință fățarnică pe care
Mântuitorul nostru de atâtea ori a mustrat-o în fața cărturarilor
și a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5). Este credință
bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3,
8). Este credință superstițioasă a celor ce cred în visuri, vedenii
false, descântece, ghicitori și vrăjitorii (Înțelepciune lui Isus
Sirah 34, 1-7). Este credință strâmbă și rătăcită de la adevăr pe
care o au sectarii și toți ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4,
1-2; 6, 14; 6, 21). Este credință păgână care nu are nimic din
adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie și în Hristos
Mântuitorul lumii (II Timotei 3, 8).
S-ar putea vorbi și de alte feluri de credință,
dar nu este locul aici. Să revenim cu cuvântul nostru la credința
cea neîndoielnică și statornică a orbului din Sfânta Evanghelie de
azi. Credința lui fiind dreaptă, a fost auzită de Mântuitorul și
încununată de minunea mai presus de fire.
Unii din Sfinții și dumnezeieștii Părinți arată că
temerea de Dumnezeu este începutul credinței, deoarece aceasta
eliberează sufletul de teama păcatului și a morții, ajutându-l să
intre în stăpânirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din
credință începe și se sfârșește mântuirea, căci “fără de credință
nu este cu putință a plăcea lui Dumnezeu” (Evrei 11,
6).
Apostolul Iacob zice: “Bărbatul îndoielnic este
nestatornic în toate căile sale” (Iacob 1, 8). Dacă orbul din
Sfânta Evanghelie de astăzi, auzind pe cei ce îl opreau să nu
strige la Hristos, s-ar fi îndoit și ar fi tăcut a mai striga la
Mântuitorul, nu căpăta vindecarea ochilor săi. Dar cu cât mai mult
îl opreau cei de față să nu strige și să tacă, el mai tare striga:
“Fiule al lui David, miluiește-mă!” Și așa, știutorul inimilor,
văzând credința lui cea din inimă și fără de îndoială, l-a vindecat
de orbirea ochilor. La acest orb s-a împlinit Scriptura care zice:
“Cel ce crede în Hristos nu se va rușina” (Isaia 28, 16; Romani 10,
11).
Credință adevărată în Dumnezeu și fără îndoială a
avut și fericitul patriarh Avraam. Despre credința lui, zice Sfânta
Scriptură: “Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui
credința întru dreptate” (Facere 15, 6; Romani 4, 18-22). Acestei
credințe drepte și fără de îndoială a patriarhului Avraam i-au
urmat și faptele lui cele bune care le-a făcut după voia și după
porunca lui Dumnezeu. Această credință dreaptă și statornică l-a
făcut pe Avraam să iasă din pământul său, din rudenia sa și din
casa tatălui său și să se ducă unde i-a poruncit Dumnezeu (Facere
12, 5; Evrei 11, 8). Această credință dreaptă și lucrătoare l-a
făcut pe Avraam să iasă din pământul său, din rudenia sa și apoi să
zidească al doilea altar lângă stejarul Mamvri (Facere 13,
18).
Această credință tare și neîndoielnică l-a făcut
pe Avraam să asculte de porunca lui Dumnezeu și să taie împrejur pe
fiul său Isaac și pe toți robii săi (Facere 17, 23-27). Și, în
sfârșit, această credință dreaptă și statornică a lui Avraam, l-a
făcut să aducă pe Isaac, fiul său cel iubit și născut din
făgăduință, jertfă lui Dumnezeu, pentru care cu jurământ a întărit
Dumnezeu marea Sa binecuvântare asupra lui și asupra urmașilor lui
(Facere 22, 1-18; Evrei 6, 13-14). Iată câteva gânduri despre
credința cea dreaptă, statornică și lucrătoare a lui Avraam. Iar
cine vrea să știe mai pe larg despre foloasele adevăratei credințe,
să citească cu atenție epistola Sfântului Pavel către Evrei,
capitolul 11.
Iubiți credincioși,
Sfânta Evanghelie de azi ne arată luminat că acest
orb, căruia Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a deschis ochii, nu
era numai orb ci și foarte sărac, deoarece, după cuvântul
Evangheliei, vedem că el “ședea lângă cale, cerșind” (Luca 18, 35).
Oare, frații mei, în zilele noastre ca și în alte vremi, câți orbi
și săraci nu sunt în diferite locuri, care cerșesc pe drumuri, pe
la porțile noastre, prin sate, prin târguri și orașe și cât de
fericit și bun următor al Mântuitorului, este acela care, auzind
glasul acestor oameni săraci și necăjiți, se oprește din calea sa
și întreabă, zicând: "Ce voiți să facem?" și înțelegând cele de
nevoie ale lor, îi ajută la lipsă și la toate cele de nevoie ale
lor? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un cunoscător de inimi,
văzând la acel sărac nu numai orbirea lui, ci și marea lui credință
stăruitoare, i-a dat cea mai mare bogăție: luminarea ochilor
lui.
Noi oamenii, fiind păcătoși și puțin credincioși,
pentru a noastră necredință nu putem face minuni cu cei orbi,
bolnavi și săraci, dar din cele ce avem putem să-i ajutăm cu cele
de nevoie, aducându-ne aminte că cei săraci sunt făpturi ale lui
Dumnezeu (Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Să ne aducem aminte că Dumnezeu
iubește pe săraci ca și pe bogați (Iov 34, 28; Psalm 11, 5) și nu
nesocotește rugăciunile lor (Psalm 101, 18), ci ascultă plângerea
lor (Ieșire 2, 24; Psalm 68, 37). Să-și aducă aminte toți iubitorii
de Hristos că Dumnezeu ne poruncește să ajutăm pe cei săraci și să
ne întindem mâna înaintea lor (Levitic 25, 35; Deuteronom 15,
7-11). Să-și aducă aminte cei bogați că “cine miluiește pe sărac,
împrumută pe Dumnezeu” (Pilde 19, 17) și va fi binecuvântat de
Dumnezeu cu răsplată veșnică (Psalm 36, 26; Pilde 19, 17; 22, 9;
Psalm 111, 8-9; II Corinteni 9, 9).
Cine disprețuiește pe sărac și-l trece cu vederea,
acela disprețuiește pe Hristos (Matei 25, 41-45). Să nu uităm că
strigarea săracilor ajunge mai repede ca a noastră la Dumnezeu
(Deuteronom 15, 9; Iov 34, 28; Iacob 5, 4). Iar Mântuitorul ne
învață: “Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,
7). Voi adăuga în continuare și o istorioară despre milostenie
luată din Viețile Sfinților.
Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei,
a cărui pomenire Biserica Ortodoxă o face la 12 noiembrie, zice
despre sine așa: "Când eram în Cipru, fiind de 15 ani, pe când
dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă la
chip, îmbrăcată cuviincios și având cunună de măslin pe capul ei.
Stând aproape de patul meu, m-a atins la piept, și deșteptându-mă,
am văzut-o pe dânsa nu în somn, ci aievea stând înaintea mea. Apoi
am întrebat-o cine este și cum a îndrăznit de a intrat la mine pe
când dormeam. Iar ea, căutând spre mine cu ochii veseli și cu fața
luminată, a zis: "Eu sunt fiica cea mare a marelui Împărat și cea
dintâi dintre fiicele Lui!" Acestea auzind eu, m-am închinat ei,
iar ea a început iarăși a grăi către mine așa: "Dacă mă vei face
prietenă, eu îți voi mijloci un mare dar de la Împărat și te voi
duce înaintea Lui, fiindcă nimeni nu are îndrăzneală la Dânsul mai
mult decât mine. Eu L-am pogorât pe Dânsul din cer pe pământ și
L-am făcut a se întrupa cu trup omenesc!"
Acestea zicând, s-a făcut nevăzută și m-am mirat
de acea vedenie. Apoi cugetând, am zis în mine: Cu adevărat
milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădește
cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milostivirii
și mărturisesc chiar cuvintele grăite de ea, căci a zis: "Eu am
pogorât pe Dumnezeu din cer pe pământ și L-am făcut a Se întrupa!"
Căci Ziditorul văzând pe om pierind, a venit ca să-l mântuiască,
nefiind îndemnat de nimeni altcineva, fără numai de a Sa
milostivire. El, plecând cerurile, S-a pogorât ca să miluiască
zidirea Sa. Deci mai mult decât toate ni se cade să avem milă către
cei de aproape și să dăm cât mai multă milostenie dacă voim să
aflăm milă de la Dumnezeu.
Astfel cugetând în gândul meu, îndată m-am sculat
și am mers la biserică singur, când se lumina de ziuă. Mergând, am
aflat pe cale un sărac gol, tremurând de frig. Deci, m-am dezbrăcat
de o haină și am dat-o acelui sărac, zicând în mine: "Acum voi
cunoaște de este adevărat ceea ce am văzut sau este o înșelăciune!"
Și am mers mai departe. Dar înainte de a ajunge la biserică, m-a
întâmpinat un om îmbrăcat în haine albe și mi-a dat în mână o
legătură ce avea într-însa o sută de galbeni de aur și mi-a zis:
"Primește acestea, prietene!" Iar eu am luat-o cu bucurie, însă
îndată m-am căit că am luat-o, căci nu-mi era de trebuință și m-am
întors vrând să dau înapoi cele ce-mi dăduse, dar nu l-am mai văzut
și căutându-l cu dinadinsul nu l-am aflat. Atunci am cunoscut că
ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înșelăciune. Din acea
vreme orice dădeam săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu
însutit precum a zis și ispitind de multe ori am aflat că așa este.
Mai pe urmă am zis: "Încetează suflete al meu a mai ispiti pe
Domnul Dumnezeul tău".
Altădată, mergând acest sfânt Ioan să cerceteze pe
bolnavi, pentru că de două ori pe săptămână cerceta pe cei bolnavi,
l-a întâmpinat un străin și i-a cerut milostenie, iar el a poruncit
slugii sale să-i dea șase arginți. Deci, luând străinul arginții
s-a dus și, vrând să ispitească îndurarea sfântului, și-a schimbat
hainele sale și alergând pe altă cale, iarăși l-a întâmpinat pe
sfântul și l-a rugat, zicând: "Miluiește-mă, stăpâne, că sunt
robit". Iar el a poruncit slugii sale să-i dea șase arginți. Apoi
sluga a zis patriarhului la ureche: "Stăpâne acesta este săracul
acela care a luat mai înainte șase arginți", iar patriarhul s-a
făcut că nu l-a auzit pe el și a poruncit ca iarăși să-i
dea.
Străinul, luând a doua oară milostenie, și-a
schimbat hainele sale și a întâmpinat pe altă cale pe patriarh,
cerând a treia oară milostenie de la dânsul. Iar sluga a zis către
patriarh: "Stăpâne acesta este tot acela care a luat până acum de
două ori câte șase arginți și acum cere a treia oară!" Atunci
fericitul patriarh Ioan a răspuns slugii sale, zicând: "Dă-i lui
doi arginți, nu cumva să fie Hristosul meu care mă ispitește pe
mine!"
Despre milostenie să auzim și pe dreptul Tobit
care, învățând pe fiul său Tobie, zice: "Din cele ce ai, fă
milostenie și să nu pizmuiască ochiul tău când faci milostenie. Să
nu întorci fața ta de către nici un sărac și de către tine nu-și va
întoarce Dumnezeu fața Sa. După cât de multă avere ai, fă
milostenie. De ai mult să dai mult, de ai puțin să dai puțin, dar
de către milostenie nu te întoarce. Căci comoară bună îți
agonisești ție în ziua cea de lipsă, că milostenia din moarte
izbăvește și nu-l lasă pe cel milostiv ca să intre întru întuneric,
că bun dar este milostenia celor ce o fac pe ea înaintea Celui
Preaânalt" (Tobit 4, 7-11). "Din pâinea ta dă celui flămând și din
hainele tale dă celor goi. Tot ce prisosește fă milostenie și pune
pâinile tale peste mormintele drepților" (Tobit 4,
16-17).
Încă și marele arhanghel al lui Dumnezeu, Rafail,
care a fost trimis de Dumnezeu să ajute la căsătorie lui Tobie, a
zis: "Bună este rugăciunea cu post, cu milostenie și cu dreptate...
Mai bine este a face milostenie decât a strânge aur, că milostenia
din moarte izbăvește și curăță păcatele. Cei ce fac milostenie și
dreptate, umple-se-vor de viață, iar cei ce păcătuiesc, vrăjmași
sunt ai vieții lor" (Tobit 12, 8-10). Încă zice Duhul Sfânt prin
gura proorocului Osea: “Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6,
6).
Iubiți credincioși,
Am vorbit aici despre puterea credinței
dreptmăritoare și despre milostenie, fiind îndemnat de Evanghelia
de astăzi în care se vorbește de vindecarea unui orb din Ierihon.
Ați auzit cu câtă credință și stăruință se ruga acest orb și ce
anume cerea, zicând: "Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!" Ce
voiești să-ți fac? l-a întrebat Hristos. "Doamne, să văd". Și Iisus
i-a zis: "Vezi! Credința ta te-a mântuit" (Luca 18,
38-42).
Care erau deci virtuțile acestui orb? Credința
tare în Dumnezeu și rugăciunea lui stăruitoare. Aceste două virtuți
l-au vindecat și l-au făcut ucenic al lui Hristos. Pe acestea să le
dobândim și noi, frații mei, dacă vrem să ne mântuim și să facă
Domnul milă cu noi.
Deci să avem în suflet credință curată, puternică,
ortodoxă, așa cum aveau mamele și înaintașii noștri. Credința
noastră să nu fie îndoielnică, șovăitoare și fățarnică, cum sunt
mulți dintre creștinii care cred numai cu gura și la biserică vin
doar la Sfintele Paști și când au vreo înmormântare în familie, iar
acasă abia fac câteva cruci și zic "Tatăl nostru" seara și
dimineața. Ce minuni poate să facă o asemenea credință? Iată de ce
Dumnezeu nu ne împlinește multe din cererile
noastre.
Credința noastră să nu fie numai așa, de ochii
satului și ai rudelor, căci credința puțină aduce și roade puține.
Ci credința noastră să fie vie, activă, fierbinte, statornică și
lucrătoare, adică să se arate nu prin cuvinte, ci prin fapte bune.
Creștinul bun se roagă mult și cu stăruință, până îl miluiește
Dumnezeu. Creștinul bun nu lipsește de la biserică, mai ales în
sărbători. Creștinul bun iartă pe dușmani, miluiește pe săraci,
cercetează pe bolnavi, este smerit și blând cu toți oamenii.
Creștinul bun nu se îmbată, nu-și ucide copiii, nu dă divorț de
soția lui, nu se lasă biruit de cumplitul păcat al desfrânării, nu
fură, nu înjură, nu spune minciuni, nu judecă pe
alții.
Siliți-vă să deveniți creștini buni, așezați, tari
în credința ortodoxă, ascultători de Biserică, milostivi și
iubitori de Dumnezeu și de oameni. Nu ascultați de creștinii
sectari care dezbină Biserica lui Hristos și duc pe mulți la
pierzare cu reaua lor credință. Nu-i ascultați, nu discutați cu ei,
nu vă duceți la adunările lor, rupte de Biserică. Apoi feriți-vă de
creștinii robiți de patimi, de cei care nu se roagă, care nu merg
la biserică, nu se spovedesc și nu se împărtășesc cu
anii.
Credința sporește în sufletele noastre prin
milostenie și prin citirea cărților sfinte. Fără rugăciune nu putem
spori în credință, iar fără cunoașterea Sfintei Scripturi și a
învățăturii de credință ortodoxă nu vom cunoaște bine credința
adevărată, și unii pot fi ușor amăgiți de secte. Să-L rugăm pe
Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să ne întărească în dreapta
credință, în rugăciunea stăruitoare și în milostenie, virtuți care
stau la temelia mântuirii noastre, de care să ne învrednicească
bunul Dumnezeu pe toți. Amin.
Sursa: Doxologia
