Evanghelia
Luca 6,
17-23
Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în
zilele lui Irod împăratul, iată magii de la Răsărit au venit în
Ierusalim, întrebând: unde este împăratul iudeilor, Cel care s-a
născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne
închinăm Lui. Şi auzind împăratul Irod, s-a tulburat şi tot
Ierusalimul împreună cu el; şi adunând pe toate căpeteniile
preoţilor şi cărturarii poporului, i-a întrebat: unde trebuie să se
nască Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul din Iudeea, căci aşa
este scris prin proorocul: şi tu, Betleeme, din pământul lui Iuda,
nu eşti nicidecum cel mai mic dintre căpeteniile lui Iuda, căci din
tine va ieşi Povăţuitorul, care va paşte poporul meu Israel. Atunci
Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat de la ei lămurit în ce
vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis:
mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă-L veţi
afla, să mă vestiţi şi pe mine, ca să vin şi eu să mă închin Lui.
Iar ei, ascultând pe împărat, au plecat şi iată steaua, pe care o
văzuseră în Răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat
deasupra, unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua, s-au bucurat
cu bucurie foarte mare. Şi intrând în casă şi văzând pe Prunc
împreună cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au
închinat Lui; apoi, deschizându-şi vistieriile lor, I-au adus
daruri: aur, tămâie şi smirnă. Dar, primind înştiinţare prin vis să
nu se întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara
lor.
“Sarbatoarea Nasterii Domnului dupa trup este
maica tuturor sarbatorilor, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de
Aur. Nasterea este urmata de toate celelalte sarbatori imparatesti,
adica de Boboteaza, de Schimbarea la Fata a Mantuitorului, de
Patimi, de Cruce, de Invierea si Inaltarea Domnului. Fara Nastere,
nu ar fi fost Invierea, iar fara Inviere nu s-ar mai fi implinit
scopul sfintei intrupari. Asadar, toate praznicele imparatesti sunt
unite intre ele, insa noi le despartim pentru a le putea sarbatori
si pentru a aprofunda semnificatia lor. La fiecare Sfanta
Liturghie, traim toate aceste evenimente ale sfintei intrupari. De
aceea, dupa cum spun Sfintii Parinti, mereu este Craciunul, mereu
este Pastele, si mereu este Cincizecimea.
O data cu Nasterea lui Hristos, au inceput sa se
dezvaluie faptele petrecute in timpul Buneivestiri. Atunci cand
spunem sa se dezvaluie, intelegem ca exista cateva persoane, precum
Maica Domnului, Iosif etc., carora li s-a descoperit ca Hristos, pe
Care Il asteptau toate veacurile, a venit in lume. Desigur, Hristos
Se ascunde dezvaluindu-Se si Se dezvaluie ascunzandu-Se. Lucrul
acesta se observa pe tot parcursul vietii Sale dar si atunci cand
El Se descopera sfintilor.
1 Nasterea lui Hristos este un eveniment
istoric
Nasterea lui Hristos este un eveniment istoric,
pentru ca se petrece intr-o anumita epoca, pe vremea cand in
Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar in Iudeea guverna Irod.
Sfintii Evanghelisti insista in accentuarea caracterului istoric al
evenimentului, pentru ca vor sa arate ca Hristos a fost o
personalitate istorica, ceea ce inseamna ca a luat cu adevarat trup
omenesc si ca intruparea nu a fost o presupunere sau o
inchipuire.
In ciuda caracterului sau istoric, acest eveniment
este o taina. Stim ca exista Dumnezeu-Om, Dumnezeu desavarsit si om
desavarsit, dar felul in care firea dumnezeiasca s-a unit cu cea
omeneasca in ipostasul Cuvantului ramane o taina. De altfel, ceea
ce s-a petrecut in persoana lui Hristos, adica unirea ipostatica a
firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, este un eveniment unic. De
aceea, Sfantul Ioan Damaschin avea sa spuna ca Hristos este
“singurul lucru nou sub soare“, adica singurul lucru nou dupa
zidirea lumii. Aceasta inseamna ca, dupa facerea lumii si a omului,
nimic nu mai este nou in univers, toate se repeta. Nasterea unui om
este rezultatul cuvantului lui Dumnezeu “sa facem om dupa chipul si
asemanarea Noastra” sau “cresteti si va inmultiti si umpleti
pamantul si il supuneti” (Facerea 1, 26-28). Nou este numai
Dumnezeu-Om Hristos.
Asadar, caracterul istoric al evenimentului nu
exclude taina, dar nici taina nu desfiinteaza caracterul istoric.
De Craciun, sarbatorim Nasterea lui Hristos, dar in acelasi timp,
traim faptele legate de Nastere si in chip tainic, in inima
noastra, pentru ca atunci cand vietuim in Biserica, traim si suntem
partasi la toate stadiile sfintei intrupari.
2 Revelatia Cuvantului in Vechiul si Noul
Testament
Diferenta dintre Vechiul si Noul Testament se
regaseste, in faptul ca toate revelatiile lui Dumnezeu din Vechiul
Testament au fost revelatii ale Cuvantului neintrupat, in vreme ce,
in Noul Testament, revelatiile erau ale Cuvantului intrupat. Cel ce
S-a descoperit pe Sine lui Moise si tuturor profetilor era Cuvantul
lui Dumnezeu, adica cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, insa
fara a avea trup.
Prorocii si dreptii Vechiului Testament au fost in
comuniune cu Dumnezeu-Cuvantul si au vazut de dinainte intruparea
Sa. Tocmai de aceea L-au vazut ca om. Dupa cum este scris in
Vechiul Testament, Adam a auzit din Rai pasii lui Dumnezeu, Iacov
s-a luptat cu El, Moise a vazut spatele lui Dumnezeu, Isaia L-a
vazut ca om sezand pe tron, iar Daniil L-a vazut cu asemanare
omeneasca si ca Fiu al Omului venind la Cel Vechi de
zile.
Toate aceste revelatii arata ca prorocii Vechiului
Testament au vazut intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei
Treimi, adica L-au vazut pe Acela Care avea sa Se intrupeze pentru
mantuirea neamului omenesc. Faptul ca Moise a vazut spatele lui
Dumnezeu inseamna ca el a vazut ceea ce urma sa se petreaca in
viitor, adica intruparea Cuvantului. Profetii nu au vazut firea lui
Dumnezeu, ci numai forma si imaginea a ceea ce avea sa fie,
deoarece, mai intai, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu sa Se faca om
adevarat, pentru a Se uni cu firea noastra si pentru a Se arata
intrupat pe pamant (Sfantul Ioan Damaschin).
In afara de aceste cazuri, in Vechiul Testament
mai exista si alte fragmente revelatoare care proorocesc fara
putinta de tagada intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, dar si alte
fapte concrete, precum Acela ca nu se va strica fecioria
Nascatoarei de Dumnezeu, ca Hristos va aduce pace in lume
etc.
3 Pastorii
In aceste analize incercam sa observam reperele
hristologice ale praznicelor imparatesti. Cu toate acestea, putem
sa distingem si alte fapte care nu au caracter hristologic, dar
sunt legate de adevarul ca Hristos este Mantuitorul lumii. Aceasta
vestire nu a fost doar o intamplare, pentru ca respectivii pastori
nu s-au invrednicit de o asemenea descoperire numai pentru faptul
de a se fi aflat cel mai aproape de Pestera.
Dupa spusele Sfintilor Parinti, revelarea lui
Hristos catre pastori s-a facut din mai multe motive: in primul
rand pentru curatia pastorilor, datorata linistii si departarii lor
de lume; in al doilea rand, pentru ca pastorii erau pastratori si
urmatorii ai randuielii si ai virtutilor patriarhilor Vechiului
Testament; in al treilea rand, pentru a se arata ca Hristos va fi
adevaratul Pastor al neamului lui Israel si in al patrulea rand,
pentru a se vedea limpede ca Hristos nu i-a ales pe carturarii si
pe fariseii vicleni spre a fi primitori ai revelatiei, ci pe
oamenii simpli si saraci cu duhul. Asadar, pastorii nu au fost
niste personaje intamplatoare. Toate acestea arata felul in care
omul poate sa traiasca taina revelatiei si sa se foloseasca de
ea.
4 Pacea
De o mare insemnatate a fost si imnul ingerilor:
“Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre
oameni bunavoire!” (Luca 2, 14). Pacea pe care o cantau ingerii nu
era o pace sociala, adica lipsa razboiului, ci intruparea si
prezenta lui Hristos. Asadar, ingerii nu au cantat o pace care avea
sa vina in viitor, ci pacea care a venit in lume o data cu Nasterea
lui Hristos, fiindca, prin intruparea Sa, Hristos l-a impacat pe om
cu Dumnezeu, cu aproapele sau si cu sine insusi, tocmai pentru ca
in Persoana lui Dumnezeu Cuvantul firea dumnezeiasca s-a unit cu
cea omeneasca. Dupa cadere, omul a pierdut pacea pe care o avea cu
Creatorul sau, pentru ca nu se mai inchina la adevaratul Dumnezeu,
ci la idoli fara suflet si fara simtire. Acum insa, prin intruparea
lui Hristos, omului, ii este oferita posibilitatea de a-L iubi din
nou pe Dumnezeu si de a Se inchina Lui. In plus, omul a dobandit
pacea cu ingerii si cu semenii sai si pacea energiilor sale
sufletesti, pentru ca Hristos a facut ceea ce nu reusise sa faca
Adam. Adam trebuia ca, prin harul lui Dumnezeu si prin stradania sa
personala, sa ajunga la comuniune deplina cu Dumnezeu, adica
energiile sale sufletesti trebuiau sa ajunga sa lucreze firesc si
suprafiresc. Acest lucru a fost infaptuit de
Hristos.
Expresia “intru oameni bunavoire” arata faptul ca
intruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu. Potrivit
Sfintilor Parinti, voia lui Dumnezeu se imparte in anterioara si
posterioara. Cea anterioara este dupa bunavointa, iar cea
posterioara este dupa ingaduinta. Atunci cand se spune ca
intruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu, se intelege ca ea
nu a fost consecinta caderii lui Adam, pentru ca s-a aflat in
planurile lui Dumnezeu inca dinainte de cadere, adica unirea omului
cu Dumnezeu nu s-ar fi putut face daca nu ar fi existat o anumita
persoana in Care firea dumnezeiasca sa se uneasca ipostatic cu cea
omeneasca. De aceea, intruparea este voia anterioara a lui
Dumnezeu, ceea ce inseamna ca ea a fost randuita fara a depinde de
caderea lui Adam, pe cand Patimile si Rastignirea au fost urmarea
caderii lui Adam. Intruparea lui Hristos a fost incununarea
creatiei. Omul si toata zidirea au fost facute pentru Dumnezeu-Om.
Asadar, omul nu ar fi putut ajunge la indumnezeire daca nu exista
Dumnezeul-Om.
5 Magii si steaua
Alaturi de pastori, si Magii de la Rasarit s-au
invrednicit sa-L vada pe Hristos nou-nascut si sa I se inchine.
Important nu este cand s-a petrecut acest lucru, ci faptul ca Magii
L-au gasit pe Hristos. Dumnezeu S-a descoperit acestora cu
adevarat, ceea ce nu s-a petrecut si in cazul carturarilor sau
fariseilor, care formau oranduirea sociala a acelei epoci. Magii nu
erau astologi, asa cum ii stim noi astazi, ci astronomi care
observau stele cerului si miscarile acestora. In acea epoca,
astrologia era considerata stiinta. Astazi, stiinta astronomiei s-a
indepartat de astrologie, pentru ca aceasta din urma are legaturi
cu metafizica si cu satanicismul si este respinsa de credinta
ortodoxa.
Magii L-au recunoscut pe Hristos prin “lumina
cunostintei” si I s-au inchinat Lui. Cu ochii trupului vedeau un
prunc, dar cu cei ai sufletului Il vedeau pe Dumnezeu intrupat.
Asadar, Magii se aflau pe o treapta duhovniceasca suficient de
inalta pentru a-L vedea pe Dumnezeu si pentru a I se inchina. Prin
urmare, nu a fost vorba despre o chestiune stiintifica, ci despre
curatia sufletului.
Dovada celor spuse aici este faptul ca steaua pe
care Magii au vazut-o la Rasarit si care i-a condus pana la Betleem
nu era o stea obisnuita, ci, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de
Aur, era un inger al lui Dumnezeu care le indrepta calea. Faptul ca
nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul
supranatural, rezulta din insusirile acelei stele. Mai intai, ea nu
se misca continuu, pentru ca uneori se oprea. Atunci cand Magii
inaintau, ea se misca, iar cand Magii se opreau, se oprea si ea. In
al doilea rand, steaua se misca la un nivel mult mai putin inalt
decat celelalte stele, iar atunci cand Magii au ajuns la locul unde
Se afla Hristos, steaua s-a oprit si a coborat deasupra salasului.
In al treilea rand, steaua era atat de luminoasa incat le intrecea
pe celelalte (Sfantul Nicodim Aghioritul).
Dincolo de acestea, steaua Magilor avea o miscare
paradoxala, adica dinspre Rasarit spre Apus, iar intr-un final, s-a
miscat de la Ierusalim spre Betleem, adica spre Sud. Mai mult, dupa
cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, ea se vedea si ziua, in vreme
ce toate celelalte stele sunt invizibile la lumina
soarelui.
Prin urmare, steaua aceasta luminoasa a fost inger
al lui Dumnezeu, iar dupa cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era
Arhanghelul Gavriil, care a fost cel care a slujit in permanenta
marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu
Cuvantul.
Asadar, Magii erau teologi [adica graitori de
Dumnezeu] in sensul ortodox al cuvantului, de vreme ce ajunsesera
la iluminare si dobandisera cunostinta lui
Dumnezeu.
6 Despre energiile lui
Dumnezeu
La nasterea lui Hristos a participat si zidirea,
care a luat har de la Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu intrupat. In
termenul zidire sunt cuprinse animalele, pestera, ieslea, muntii
cerul etc. Icoana Nasterii Domnului arata ca intreaga creatie a
primit harul lui Hristos. In centrul imaginii Se afla Hristos, Care
este izvorul harului necreat, adica al energiei sfintitoare si
indumnezeitoare a lui Dumnezeu.
Atunci cand S-a nascut Hristos, intreaga zidire a
inaltat imnuri Dumnezeului si Creatorului sau. Astfel s-a dovedit
faptul ca Hristos este Creatorul a toate cate sunt si ca zidirea
este creatia Lui, pentru ca El este Dumnezeu.
Spuneam mai inainte ca, la nasterea lui Hristos,
intreaga zidire a primit har de la Dumnezeu. Aici trebuie sa facem
o distinctie clara. Desi energia lui Dumnezeu este una, in functie
de roadele sale, ea are diferite insusiri. Astfel, putem vorbi
despre energie sfintitoare, proniatoare [adica care misca si poarta
de grija] datatoare de viata, inteleptitoare si indumnezeitoare.
Acest context, trebuie sa spunem ca, din punct de vedere ontologic,
zidirea se impartaseste din energia proniatoare si facatoare de
viata a lui Dumnezeu, in vreme ce din punctul de vedere al
mantuirii, ea se impartaseste din energia sfintitoare. Doar cei
indumnezeiti si sfintii se impartasesc si din energia
indumnezeitoare.
Prin urmare, ingerii si oamenii care erau de fata
la Nasterea lui Hristos au primit energie sfintitoare a lui
Dumnezeu. Aceste precizari trebuiau facute pentru a nu se crea nici
o confuzie in privinta impartasirii cu harul lui
Dumnezeu.
7 Numirile Cuvantului
Vorbind despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu,
trebuie neaparat sa analizam numirile pe care le atribuim Acestuia,
pentru ca ele exprima diferite adevaruri
teologice.
Inainte de inomenire, a Doua Persoana a Sfintei
Treimi este numita Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. Numele Fiul
arata, face cunoscut ca S-a nascut din Tatal, iar “nascut” este
insusirea sa ipostatica. Numele Dumnezeu Cuvantul se foloseste nu
numai pentru a arata felul nasterii lui Hristos, ci si relatia Sa
cu Tatal si statutul Sau fata de Acesta, dupa cum afirma Sfantul
Grigorie Teologul. I se spune Cuvant, pentru ca relatia Sa cu Tatal
este aceeasi care exista in cazul oamenilor intre cuvant si gand,
caci prin cuvant se exprima sensurile si continutul gandului.
Asadar, numele Cuvantul Il desemneaza si pe Tatal, pentru ca cel
care Il intelege si Il vede pe Cuvantul, Il intelege si Il vede in
Cuvant si pe Tatal.
Dupa intrupare sau, mai bine zis, din clipa
zamislirii Cuvantului in pantecele Preasfintei Nascatoare de
Dumnezeu, atunci cand a avut loc unirea firii dumnezeiesti cu cea
omeneasca, in ipostasul Cuvantului, El este numit Hristos. Numele
Hristos [in limba greaca: uns, sfintit; cel care unge, cel care
sfinteste] este nume al ipostasului, care nu are legatura numai cu
o fire a Lui, fiind semnul celor doua firi ale Dumnezeului
intrupat. Cuvantul a luat numele de Hristos (uns, sfintit),
deoarece firea omeneasca a fost sfintita de Dumnezeu; dar prin Cel
Care sfinteste intelegem si pe Tatal, Care unge, si pe Fiul, Care
este uns, si pe Duhul Sfant, prin care se infaptuieste ungerea.
Pentru ca firea omeneasca a fost unsa de intreaga Sfanta Treime, la
aceasta ungere a participat si Cuvantul. Dumnezeu Cuvantul S-a uns
pe Sine, sfintind trupul, ca un Dumnezeu, prin Dumnezeirea Sa, dar
in acelasi timp, ca om, El a fost sfintit (Sfantul Ioan
Damaschin).
Prin urmare, numele Hristos desemneaza cele doua
firi, adica firea dumnezeiasca si cea omeneasca, ce alcatuiesc
impreuna Dumnezeul-Om. Doar in mod exceptional acest nume s-ar
putea folosi fie doar pentru a desemna firea omeneasca a lui
Hristos, fie pe cea dumnezeiasca, acest lucru justificandu-se prin
faptul ca, dupa unirea in ipostas a celor doua firi, Cuvantul Se
numeste Hristos. Astfel, Acela Care, inainte de intrupare, era Fiul
lui Dumnezeu, desi dupa intrupare, ramane tot Fiul lui Dumnezeu, El
Se numeste acum Hristos, nume prin care se desemneaza unirea celor
doua firi.
Cuvantul Dumnezeire se referera la fire, in vreme
ce cuvintele Tatal, Fiul si Sfantul Duh se refera la ipostasuri. A
sustine ca Dumnezeirea S-a intrupat si ca S-a facut om este o
erezie. Invatatura dreapta este ca Dumnezeirea S-a unit cu firea
omeneasca in unul din ipostasurile Sale; Asadar, nu S-a intrupat
Tatal, ci a doua Persoana a Sfintei Treimi, adica Fiul lui
Dumnezeu, Care a fost si este Dumnezeu adevarat (Sfantul Ioan
Damaschin).
8 Nasterile lui Hristos
In cazul lui Hristos, au avut loc doua nasteri:
una a fost o nastere necauzata, dincolo de cuvant, de timp si de
fire, care a fost din Tatal, mai inainte de toti vecii, iar
cealalta s-a facut pentru noi, din Preasfanta Nascatoare de
Dumnezeu, prin “purtare in pantece“, dar “deasupra legii firii
purtarii in pantece“, deoarece Hristos a fost zamislit de la Duh
Sfant, nu prin samanta.
Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu, S-a nascut mai
inainte de timp din Tatal Preacurat, fara de mama, si in timp, din
Mama Fecioara Preacurata, fara tata trupesc. Amandoua aceste
nasteri s-au facut fara schimbare si fara patimire, fiindca prin
ele, nici Dumnezeu Tatal nu a suferit vreo modificare, si nici
Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu si-a pierdut
fecioria.
Amandoua nasterile sunt de nepatruns pentru
ratiunea omeneasca. Noi primim adevarul revelat, potrivit caruia
Hristos S-a nascut fara schimbare din Tatal si fara de samanta din
Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, fara sa cercetam in minte aceste
fapte, pentru ca, dupa spusele Sfantului Grigorie Teologul,
incercarea de a intelege tainele suprationale poate sa duca omul la
nebunie. Adevarul este, insa ca cele doua nasteri ofera suficienta
certitudine asupra faptului ca omul poate sa se mantuiasca numai
prin Hristos, pentru ca Hristos a indreptat greseala lui Adam si
l-a indrumat pe om catre tinta pe care ar fi atins-o Adam daca nu
pacatuia.
Sfantul Ioan Damaschin face cateva observatii
etimologice subtile referitoare, pe de o parte, la cuvintele
aghenitos (nefacut, nedevenit) si ghenitos (facut, devenit), care
provin de la cuvantul ghignome (a deveni), iar pe de alta parte, la
cuvintele aghennitos (nenascut) si ghennitos (nascut), scrise cu
dublu n si care provin de la verbul ghennome (a se naste). Aceste
observatii etimologice exprima miezul cel mai adanc al teologiei
ortodoxe.
Cuvintele aghenitos si ghenitos (cu un singur n)
inseamna nefacut, nedevenit, respectiv facut, devenit. In vreme ce
nefacutul nu a fost creat, facutul a fost creat candva. Cu acest
inteles, Dumnezeu este nefacut si necreat, in vreme ce facut se
refera la creatie. Prin cuvintele aghenitos (nefacut) si ghenitos
(facut), ne referim la fire.
Cuvintele aghennitos (nenascut) si ghennitos
(nascut) scrise cu dublu n, nu desemneaza firea, ci ipostasul.
Acestea se refera la Dumnezeu si la om. Tatal este nenascut, pentru
ca nu S-a nascut din nimeni, iar Fiul, dupa firea Sa dumnezeiasca,
este nascut, pentru ca S-a nascut din Tatal mai inainte de toti
vecii. Acelasi lucru este observat si in cazul oamenilor, de vreme
ce si omul se naste, cu diferenta ca el este
zidit.
Pornind de la aceste premise, Tatal este aghenitos
(cu un singur n), pentru ca este nefacut, nedevenit si nu are un
moment de inceput, dar in acelasi timp, este si aghennitos (cu
dublu n), pentru ca nu S-a nascut ci El L-a nascut pe Fiul si din
El izvoraste Duhul Sfant.
Fiul lui Dumnezeu este aghenitos (cu un singur n),
pentru ca, fiind Dumnezeu, este nezidit, dar ghennitos (cu dublu
n), pentru ca S-a nascut din Tatal mai inainte de veacuri. De
asemenea, si dupa firea Sa omeneasca, El este ghennitos (cu dublu
n), pentru ca S-a nascut din Fecioara Maria in timpul
istoric.
Pentru hristologie, aceste lucruri au o mare
importanta, deoarece arata Dumnezeirea Cuvantului, dar si faptul ca
dupa nastere Cuvantul Isi pastreaza ipostasul, deoarece ghennitos
(cu dublu n) este trasatura caracteristica a ipostasului si, prin
urmare, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a nascut un ipostas
alcatuit din doua firi.
9 Intrebarea principala care se naste in legatura
cu intruparea lui Dumnezeu Cuvantul este: de ce S-a intrupat a doua
Persoana a Sfintei Treimi, si nu prima (Tatal) sau a treia (Duhul
Sfant)?
Desigur, intreaga Sfanta Treime a participat la
intrupare, de vreme ce Cuvantul a luat fire omeneasca, Tatal a
binevoit intruparea Fiului Sau, iar Duhul Sfant a fost
impreuna-lucrator al intruparii, avand in vedere faptul ca Hristos
a fost zamislit de la Sfantul Duh. Cert este, insa ca firea
omeneasca a fost luata de cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi.
Exista trei motive principale ale acestui fapt.
Primul a fost acela ca Dumnezeu Cuvantul este
prototipul zidirii omului. Fiul lui Dumnezeu este chipul lui
Dumnezeu celui nevazut (Col. 1, 15), iar omul este creat dupa
chipul lui Dumnezeu, adica dupa chipul Cuvantului. Potrivit
Sfantului Ioan Damaschin, omul a fost zidit dupa chipul Cuvantului,
adica i s-a dat ratiune si libertate, si dupa asemanare, adica a
primit desavarsirea in virtuti, atat cat i-a fost cu putinta firii
omenesti. Insa, prin incalcarea poruncilor, asemanarea s-a
intunecat si omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinta
fireasca fiind patrunderea in om a stricaciunii si a mortii. Drept
urmare, Cuvantul S-a intrupat pentru ca sa il rezideasca pe om si
sa il indrume spre ceea ce ar fi putut sa infaptuiasca el insusi,
prin harul lui Dumnezeu si prin propria lui
nevointa.
Atunci cand ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai
de sus, adica chipul si asemanarea, dar noi nu le-am pastrat, ci
le-am pierdut. Acum insa, prototipul creatiei noastre, adica
Dumnezeu Cuvantul, vine si ia asupra Sa cele mai de jos, adica
firea noastra, ca sa ne elibereze de stricaciune, sa reinnoiasca
vasul care se murdarise si se zdrobise si de asemenea, ca sa ne
izbaveasca de robia diavolului si sa ne invete drumul spre noua
viata.
Dar pentru ca in urma pacatului in om intrasera
moartea si stricaciunea, intoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era
doar o chestiune de pocainta, asa cum ne invata Atanasie cel Mare.
Prin urmare, era necesar ca moartea sa fie biruita. Astfel, prin
intruparea Sa, Cuvantul lui Dumnezeu a luat din Preasfanta
Nascatoare de Dumnezeu trup preacurat, dar supus mortii si patimii,
pentru ca sa biruiasca moartea si pe Diavol si sa Se faca
prototipul noii creatii.
Al doilea motiv pentru care S-a intrupat cea de-a
doua Persoana a Sfintei Treimi a fost pastrarea neschimbata a
insusirii, avand in vedere faptul ca fiecare Persoana din Treime
are o insusire neschimbata: Tatal este Tata, si nu Fiu, Fiul este
Fiu al lui Dumnezeu, si nu Tata, iar Sfantul Duh este Sfantul Duh,
si nu Tata sau Fiu. Aceste insusiri nu se pot schimba, misca sau
transforma. Tatal nu putea sa devina Fiu, si nici Sfantul Duh nu
putea sa Se nasca, de vreme ce purcedea din Tatal; in schimb, cea
de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care S-a nascut din Tatal mai
inainte de timp, putea sa Se nasca si in timp, dupa trup, din
Preasfanta Fecioara. Asadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului
si astfel, insusirea Sa ramane neschimbata.
Al treilea motiv al intruparii celei de-a doua
Persoane a Sfintei Treimi a fost acela ca Fiul este Cuvantul lui
Dumnezeu, Care ne dezvaluie voia Tatalui. De altfel, El Se arata
adesea si in Vechiul Testament, facand cunoscuta voia lui Dumnezeu
Tatal.
Asadar, noi dobandim mantuire de la Cuvantul
intrupat, prin Care suntem dusi la Parintele Sau, pentru ca El este
poarta prin care intram in casa Tatalui. Daca Hristos este poarta
oilor Sale, cheia este Duhul Sfant (Sfantul Simeon Noul
Teolog).
10 Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul a avut ca scop
indreptarea lui Adam si a Evei, dar mai ales indumnezeirea omului.
Sfantul Atanasie cel Mare afirma ca Dumnezeu S-a facut om pentru ca
sa il faca pe om dumnezeu. Acelasi lucru este spus si de troparele
Bisericii: “Dumnezeu Se face om ca sa-l faca pe Adam
dumnezeu“.
Desi caderea lui Adam a avut si consecinte morale,
in realitate, ea nu a fost o cadere morala, ci una ontologica,
pentru ca a dus la stricarea intregii existente a omului. Prin
pacat, omul s-a golit de harul sfant, a pierdut indrazneala in fata
lui Dumnezeu, s-a acoperit de asprimea vietii pline de truda
(simbolizata de frunzele de smochin – Facerea 3,7), a pierdut
vesnicia, adica s-a infasurat in moarte si in grasimea carnii
(simbolizata prin imbracarea cu haine de piele –Facerea 3, 21), a
fost exilat din Rai, s-a osandit la moarte si a cazut sub
stapanirea stricaciunii. Din mila si din iubirea Sa de oameni,
Dumnezeu l-a povatuit pe om in multe feluri, iar in cele din urma,
pentru ca moartea sa fie biruita si omul sa fie indreptat spre
indumnezeire, Dumnezeu a ajuns Sa Se intrupeze. De altfel,
intruparea trebuia sa se petreaca oricum, de vreme ce, dupa cum am
aratat si mai inainte, nu exista o alta modalitate ca omul sa
ajunga la indumnezeire.
Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul arata bunatatea,
intelepciunea, dreptatea si puterea lui Dumnezeu: bunatatea, pentru
ca nu a trecut cu vederea slabiciunea fiintei omenesti, ci i-a
intins o mana de ajutor; intelepciunea, pentru ca a gasit cea mai
buna rezolvare pentru ceea ce parea imposibil; dreptatea, pentru ca
dupa cadere, nu a plamadit un alt om care sa lupte cu diavolul si
nici nu l-a desprins pe om cu forta de moarte, ci l-a facut
biruitor prin faptul ca Dumnezeu Insusi a luat trupul omului
muritor si supus patimii; puterea, pentru ca I-a fost cu putinta sa
faca toate acestea, adica sa Se faca om, chiar daca a ramas fara
incetare Dumnezeu adevarat, de o fiinta cu Tatal si cu Duhul Sfant
(Sfantul Ioan Damaschin).
Prin urmare, indumnezeirea nu este un lux al
vietii duhovnicesti, ci este scopul si incununarea vietii omului.
Prin Dumnezeu-Om Hristos, de la chip omul poate sa ajunga la
asemanare, adica la indumnezeire. Firea omeneasca a fost
rascumparata si indumnezeita de Hristos si de aceea, prin unirea cu
el, omul poate sa indumnezeiasca si propiul sau ipostas. De vreme
ce s-a descoperit medicamentul mantuirii, fiecare om bolnav poate
sa il ia si astfel, sa dobandeasca vindecare.
Indumnezeirea omului se mai numeste si tamaduire
sau vindecare, pentru ca omul care merge pe aceasta cale se vindeca
de stricaciune si de moarte si se izbaveste de asuprirea
diavolului. In vechea Biserica existau eretici care invatau ca
Hristos a luat sufletul si trupul omului, dar nu si mintea sa.
Raspunzand la aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune ca Hristos a
luat intreaga fire omeneasca adica trupul, sufletul, mintea si
toate celelealte elemente componente ale naturii umane, pentru ca
altfel, nu ar putea sa le vindece. Cu alte cuvinte, daca nu ar fi
luat si mintea, acesta ar fi ramas netamaduit. “Ce nu este luat
[asupra sa de Hristos], ramane nevindecat; ce se uneste cu
Dumnezeu, se mantuieste“.
Dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, la
crearea lumii si a omului au fost lasate cinci impartiri, si anume:
intre creat si necreat, intre ingeri si oameni, intre cer si
pamant, intre Rai (Edenul fizic) si lume si intre barbat si femeie.
Primul Adam trebuia ca, prin stradania sa personala si prin harul
lui Dumnezeu, sa surmonteze divizarile lasate de Dumnezeu. Ceea ce
nu a reusit sa faca primul Adam, a reusit Hristos, Care este noul
Adam. Astfel, s-a dat posibilitatea ca fiecare om sa depaseasca
toate aceste impartiri prin unirea cu Hristos.
11 Intruparea – chenoza
Intruparea se mai numeste si desertare sau
chenoza. In acest sens, cuvintele Sfantului Apostol Pavel sunt
uimitoare:
“Care Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o
stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine,
chip de rob luand, facandu-se asemenea oamenilor, si la infatisare
aflandu-se ca un om, S-a smerit pe Sine ascultator facandu-Se pana
la moarte, si inca moarte de cruce” (Filip. 2,
6-8).
Desertarea Cuvantului trebuie interpretata ca
bunavointa a lui Dumnezeu: “arata bunavointa spre robii Lui
printr-o pogorare de nespus si de neinteles” (Sfantul Ioan
Damaschin). Cuvantul binevoieste fata de neamul omenesc luand chip
de rob, adica trup, dar pentru ca sa fie incaput, Isi micsoreaza,
Isi scade intr-un anumit fel Dumnezeirea, fara insa a inceta sa fie
Dumnezeu (Sfantul Grigorie Teologul). In legatura cu aceasta,
Sfantul Grigorie Teologul spune:
“Plinul se goleste, de slava sa si se face mic, ca
prin el, eu sa ma impartasesc din plinire”.
Fiul lui Dumnezeu este fara incetare de o fiinta
cu Tatal. Acest lucru este firesc, deoarece egalitatea nu Si-a
dobandit-o prin forta. Pentru ca sa mantuiasca neamul omenesc, El
S-a intrupat, luand firea omeneasca si ascunzandu-Si Dumnezeirea.
Hristos isi arata ingaduinta fata de robii Sai, iar “slava Sa
nesmerita se smereste fara sa se smereasca” (Sfantul Ioan
Damaschin). Marea taina a desertarii se poate reda numai prin
exprimari negative [apofatice, n.n.].
Golirea lui Hristos nu a constat in faptul ca S-a
nascut sarac, ca a trait intr-o familie modesta, ca a gustat de mic
prigoana, persecutia si chinurile, ca S-a confruntat cu ura
oamenilor etc., ci in aceea ca a luat firea omeneasca supusa mortii
si patimirii. Faptul ca neplamaduitul Dumnezeu a luat plamaduirea
firii omenesti, ca ziditul s-a unit cu neziditul, se numeste golire
si saracire a lui Hristos.
Deplina indumnezeire a omului nu se putea face
fara chenoza. In plus, sfanta desertare a aratat ca iubirea
adevarata inseamna saracie, jertfa, daruire si luarea asupra ta a
celuilalt. De aceea, cu cat omul inainteaza spre iluminare si spre
indumnezeire, cu atat mai mult se goleste, si
invers.
12 Consecinta a chenozei: Hristos a luat si
asa-numitele patimi firesti si nepacatoase
Consecinta chenozei a fost faptul ca, imbracand
firea omeneasca, Hristos a luat si asa-numitele patimi firesti si
nepacatoase. De vreme ce Dumnezeu Cuvantul a luat firea omului, El
Si-a asumat toate cate apartin omului, afara de
pacat.
Atunci cand ne referim la patimile nepacatoase,
prin ele nu intelegem patimile care depind de noi, in sensul ca fac
obiectul alegerii sau preferintei noastre, ci patimile care au
intrat ca urmare a pacatului. Ele sunt foamea, setea, truda,
durerea, lacrima, ranirea trupului, fuga de moarte, frica,
zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea ingerilor din cauza
slabiciunii firii. Acestea nu sunt pacate, dar sunt consecinte ale
pacatului.
Pentru ca a vrut sa biruiasca moartea si pe
Diavol, Hristos a luat trup muritor si supus patimii si S-a facut
om adevarat, nu o inchipuire. Tocmai de aceea, a luat asupra sa si
asa-zisele patimi nepacatoase si firesti. Astfel, vedem ca Ii era
foame si sete, ca obosea, ca lacrima, ca cerea izbavire de moarte
etc.
Insa Hristos nu a luat pofta trupeasca. Acest
lucru are legatura cu faptul ca nu a fost zamislit prin samanta, ci
de la Duhul Sfant. Firea omeneasca care este in relatie cu
instinctul de reproducere este legata de ganduri, de dorinte, de
starniri ale carnii etc., insa Hristos nu a avut niciodata asemenea
probleme, pentru ca “n-a savarsit nici un pacat, nici s-a aflat
viclesug in gura Lui” (I Petru 2, 22). De altfel, asa cum am spus
si anterior, Hristos a luat asupra Sa patimile firesti si
nepacatoase, dar nu si pacatul. Atunci cand Hristos era ispitit de
Diavol, ispita nu venea dinauntru, prin ganduri, ci dinafara. “Cel
viclean il ispitea de afara, nu din ganduri...”
Hristos a fost noul Adam, adica Dumnezeu-Om si
“singurul lucru nou sub soare“, fapt pentru care patimile
nepacatoase luate de El se miscau si firesc si deasupra firii.
Patimile se miscau dupa fire, adica, de exemplu, ii era foame si
sete, ca tuturor oamenilor, dar numai atunci cand El Insusi voia ca
trupul Sau sa sufere cele firesti pentru om. “Cand se supunea
trupului, suferea cele ale trupului“. Patimile nepacatoase se
miscau in Hristos si deasupra firii, pentru ca era imposibil ca El
sa sufere ceva impotriva voii Sale. In cazul lui Hristos, nu a
existat nimic care sa fie impus. De aceea, Ii era foame, sete, sau
teama numai atunci cand El consimtea, si de asemenea, a murit
atunci cand a voit. Cu alte cuvinte, patimile nu aveau putere
asupra lui Hristos, pentru ca Hristos era Cel care avea putere
asupra patimilor (Sfantul Ioan Damaschin).
Daca toate energiile trupesti ale omului care
atinge pragul indumnezeirii ajung sa se suspende, cu precadere in
timpul vederii de Dumnezeu, cu atat mai mult acest lucru se
petrecea in cazul lui Hristos. Hristos a murit pentru om, dar a
murit numai atunci cand a voit. De aceea, “strigand cu glas mare
Si-a dat duhul“ (Matei 27, 50). Omul epuizat nu poate sa strige cu
putere. Hristos Si-a dat sufletul prin voia Lui, strigand cu glas
mare, ceea ce inseamna ca nu S-a stins putin cate putin, dupa cum
se intampla cu muribunzii in agonie, ci a murit prin puterea pe
care a avut-o ca Dumnezeu.
13 In decursul acestor analize am spus in mod
repetat ca, prin intrupare, firea dumnezeiasca s-a unit ipostatic
cu cea omeneasca. In acest moment, este nevoie sa aruncam o privire
cat mai amanuntita asupra temei intruparii, pornind de la
invatatura Sfintilor Parinti. Desigur, intruparea este o taina si,
nefiindu-ne permis demersul filosofic asupra ei, ne sprijinim pe
invatatura sfintilor nostri purtatori de Dumnezeu care au primit
revelatia pentru ca au ajuns la indumnezeire. Daca Profetul Moise,
ajungand la vederea de Dumnezeu, a fost initiat in multe taine ale
Dumnezeirii, cu atat mai mult acest lucru s-a petrecut in cazul
sfintilor indumnezeiti ai Noului Testament.
In vechea Biserica existau diferiti eretici care,
prin gandire filosofica, incercau sa inteleaga cum lucrau cele doua
firi ale lui Hristos, adica firea dumnezeiaca si cea omeneasca. In
acest sens, putem sa distingem doua puncte de vedere principale:
cel nestorian si cel monofizit. Potrivit adeptilor lui Nestorie,
avand in vedere faptul ca cele doua firi si trasaturile lor
caracterisitice sunt total diferite, adica nu sunt de acelasi tip,
nu era posibil ca firea dumnezeiasca sa fie unita cu cea omeneasca.
Prin urmare, asa cum sustineau ei, firea omeneasca a fost numai o
anexa a celei dumnezeiesti, iar unirea a fost intr-un fel ca
lipirea a doua bucati de lemn. Dimpotriva, dupa invatatura
monofizita, firea dumnezeiasca a absorbit-o pe cea omeneasca si, de
aceea, firea omeneasca si-a pierdut trasaturile ei
caracteristice.
Combatand aceste puncte de vedere eretice,
Biserica a dogmatizat ca Hristos este Dumnezeu desavarsit si om
desavarsit, adica Dumnezeu-Om, ca firea omeneasca s-a unit cu cea
dumnezeiasca in ipostasul cuvantului si, prin urmare, Hristos are
“doua firi fara amestecare, fara schimbare, fara despartire, fara
impartire”. Aceasta invatatura se pastreaza intr-un tropar inchinat
Maicii Domnului din octoih, scris de Sfantul Ioan Damaschin:
“nicicum n-a rabdat osebirea amandurora firilor”. Cu alte cuvinte,
fiecare fire a pastat propriile sale trasaturi si, astfel, cele
doua firi nici nu s-au schimbat, nici nu s-au amestecat, dar nici
nu s-au despartit.
In continuare, va trebui sa ne oprim asupra
cuvintelor “fara schimbare, fara amestecare si fara despartire“, in
conformitate cu invatatura Sfantului Ioan Damaschin, pentru ca in
acestea se ascunde taina legaturii dintre cele doua firi ale lui
Hristos.
“Fara schimbare” arata ca fiecare fire si-a
pastrat propriile sale trasaturi. Atunci cand s-au petrecut moartea
si invierea lui Lazar, firea omeneasca a lui Hristos a varsat
lacrimi, care sunt caracteristice firii omenesti, in vreme ce firea
dumnezeiasca l-a inviat pe Lazar, lucru propriu firii dumnezeiesti.
Asadar, in Hristos, ziditul ramane zidit, muritor, descriptibil si
vazut, in vreme ce neziditul raamne nezidit, nemuritor,
nedescriptibil si nevazut.
“Fara amestecare” desemneaza faptul ca nu exista
nici o confuzie intre lucrarile celor doua firi. In cazul lui
Lazar, viata nu ii este redata de firea omeneasca, iar lacrimile nu
sunt varsate de firea dumnezeiasca. Toate minunile au fost facute
de dumnezeiesc, dar nu fara trup, si toate cele smerite au fost
facute de omenesc, dar nu fara dumnezeiesc. Asadar, adevarul este
ca, in Hristos, nu exista amestecare intre lucrarile celor doua
firi. Firea dumnezeiasca impartaseste slava, dar ramane pasiva
atunci cand trupul patimeste.
Cuvintele “fara schimbare” si “fara amestecare”
trebuie sa fie neaparat analizate impreuna cu cel de-al treilea
cuvant, care este “fara despartire”.
“Fara despartire” inseamna ca cele doua firi sunt
nedespartite si inseparabile, adica nu se despart niciodata.
Fiecare lucrare lucreaza in Hristos “in comuniune cu cealalta”. In
exemplul invierii lui Lazar, spunem ca a lacrimat firea omeneasca
si ca a dat viata firea dumnezeiasca, dar cele doua firi erau unite
in permanenta, datorita ipostasului. Prin urmare, Lazar, a fost
inviat de intreaga fiinta a lui Hristos. Atunci cand patimea
trupul, Dumnezeirea era unita cu trupul, dar ramanea pasiva, iar
cand actiona Dumnezeirea Cuvantului, sfantul cuget al lui Hristos
era legat de Dumnezeire, cunoscand cele care se
savarseau.
Datorita unirii ipostatice, Hristos nu le savarsea
pe cele omenesti ca un om, pentru ca, in acelasi timp, El era si
Dumnezeu, dar nici pe cele dumnezeiesti nu le savarsea ca un
Dumnezeu, pentru ca era si om. Aceasta este consecinta adevarului
ca cele doua firi s-au unit ipostatic, adica s-au unit fara
schimbare, fara amestecare, fara despartire, astfel incat fiecare
dintre ele se misca in comuniune cu cealalta, in ipostasul
Cuvantului.
Dupa unirea ipostatica a celor doua firi, a
exsitat o singura Persoana intr-un singur ipostas. Prin gandire
filosofica, Nestorie a ajuns sa sustina categoric ca fiecare fire
isi are persoana sa. El spunea ca, prin unirea celor doua firi,
Hristos a luat doua persoane, adica Persoana dumnezeirii si cea a
omenescului, si ca astfel, a rezultat o a treia persoana, pe care
el a numit-o “persoana iconomiei” sau “persoana legii“. Dupa
gandirea lui Nestorie, persoana lui Hristos nu se identifica nici
cu persoana lui Dumnezeu, si nici cu persoana omului; de aceea,
atunci cand cele doua firi se separa, aceasta persoana inceteaza sa
mai existe.
Si aceste puncte de vedere eretice au fost
respinse de Biserica. Unirea celor doua firi a avut loc in Persoana
Cuvantului. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, Insusi Dumnezeu
Cuvantul a devenit ipostas in trup. “Dumnezeu Cuvantul S-a facut
ipostas al trupului“. Hristos este unul, Dumnezeu desavarsit si om
desavrarsit, si Se smereste intru totul, in alcatuirea Sa din fire
dumnezeiasca si omeneasca. Prin urmare, si trupul primeste
inchinare tocmai pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas in
el. Aceasta inseamna ca Hristos nu este alcatuit din doua persoane
si mai inseamna ca, prin unire, nu s-a format o persoana a legii,
pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas al trupului, iar
firea dumnezeiasca si cea omeneasca s-au unit fara schimbare, fara
amestecare, fara despartire in ipostasul
Cuvantului.
Mai mult decat atat, cele doua firi ale lui
Hristos se intrepatrund fara sa isi piarda caracateristicile.
Trebuie insa precizat faptul ca intrepatrunderea se face numai de
catre firea dumnezeiasca, pentru ca fiind nezidita, aceasta trece
prin toate si nimic nu poate sa treaca prin ea. Asadar, intruparea
a insemnat unirea si infasurarea celor doua firi, dar numai de
catre firea dumnezeiasca, in acelasi fel in care soarele transmite
energiile sale catre noi, dar ramane in afara energiilor
noastre.
Desigur, avand doua firi, Hristos a avut doua
lucrari si doua voiri. Lucrarile nu sunt ale persoanei, ci ale
firilor. Aceste energii vin totusi de la Persoana comuna, de la
ipostasul Cuvantului. Asadar, firile nu lucreaza fara a depinde de
ipostasul Cuvantului. La fel se petrece cu
lucrarile.
14 Dogma hristologica are o mare importanta, ca
este strans legata de eclesiologie, de antropologie si de
soteriologie [adica invatatura despre mantuire]. Sfintii Parinti
acorda invataturii hristologice o atentie deosebita, deoarece, daca
aceasta este denaturata, in mod automat, este denaturata si
invatatura eclesiologica, antropologica si soteriologica. Printr-o
asemenea denaturare, Biserica s-ar transforma intr-o asociatie
omeneasca sau intr-o organizatie religioasa, adica intr-o adunare,
iar omul nu si-ar mai afla scopul vietii, de vreme ce ar devia de
la drumul si de la mijloacele care duc spre
mantuire.
Dezvoltand cateva dintre aspectele subtile ale
dogmei hristologice, trebuie sa ne referim si la discutia iscata pe
marginea sintagmelor “fire compusa” si “ipostas compus“, deoarece,
la fel ca in trecut, si in prezent are loc o mare dezbatere in
legatura cu diferenta dintre acestea.
Monofizitii spuneau ca, prin unirea celor doua
firi ale lui Hristos, s-a format o singura fire, pe care ei au
numit-o “fire compusa“. Astfel judecand lucrurile, ei sustineau
ideea ca firea omeneasca a fost absorbita de cea dumnezeiasca.
Punctul de vedere monofizit denatureaza insa caracterul
“neschimbat” al unirii celor doua firi. Dupa cum spune Sfantul Ioan
Damaschin, de vreme ce firea compusa este ceva diferit de cele
initiale, ea nu este de o fiinta nici cu firea dumnezeiasca, nici
cu cea omeneasca. Pentru a exemplifica acest lucru, el se refera la
alcaturea trupului omenesc din patru elemente: focul, aerul, apa,
si pamantul. Dupa formare, trupul este ceva diferit, pentru ca nu
mai este nici foc, nici aer, nici apa si nici pamant. Prin urmare,
daca pentru Hristos am folosi sintagma “fire compusa”, atunci
Hristos nu ar mai fi de o fiinta nici cu Tatal, dupa firea
dumnezeiasca, si nici cu Maica Sa si cu noi, dupa firea omeneasca.
Prin urmare, Hristos nu ar mai putea fi numit nici Dumnezeu, si
nici om.
Sfantul Ioan Damaschin, care este integrat organic
in Traditia ortodoxa, respinge sintagma “fire compusa” si introduce
formularea ipostas “compus“. Desigur, si aceasta formulare trebuie
sa fie interpretata in spirit ortodox, pentru ca si este ea
susceptibila de a fi denaturata. Sa vedem putin cum putem vorbi
despre “ipostas compus” in duhul dreptei
credinte.
Inainte de intrupare, ipostasul Fiului lui
Dumnezeu Cuvantul era simplu, necompus, netrupesc, nezidit, nevazut
neatins, de nedescris, avand tot ceea ce avea si Tatal si diferind
numai in modul de existenta, de vreme ce Tatal este nenascut, iar
Fiul este nascut. Dupa intrupare, insa, ipostasul lui Dumnezeu
Cuvantul a devenit compus, in sensul alcatuiri din dumnezeiesc si
omenesc. Asadar, dupa ce Hristos a luat trup, ipostasul Sau unic,
alcatuit din doua firi, este nezidit, dupa firea dumnezeiasca, si
vazut, dupa cea omeneasca.
Daca nu primim sintagma “ipostas compus“, cadem
fie in nestorianism, pentru ca acceptam doua ipostasuri in Hristos,
fie in monofizism, pentru ca suntem de acord cu modificarea si
confuzia celor doua firi.
Asadar, cele doua firi ale lui Hristos s-au unit
intr-un singur ipostas compus. Vorbind despre ipostas compus, ne
referim neaparat la alcatuirea “din doua firi desavarsite, cea
dumnezeiasca si cea omeneasca“.
Desigur, este posibila intelegerea eretica a
acestei sintagme, fie prin credinta ca s-ar fi format un ipostas
din alte doua ipostasuri, adica cel dumnezeiesc si cel omenesc, fie
prin acceptarea existentei unui alt ipostas din doua firi [Adica
firea omeneasca s-a unit cu cea dumnezeiasca in ipostasul
Cuvantului, dar prin unire, s-a format un nou ipostas, care nu mai
este ipostasul Cuvantului]. Sintagma ipostas compus combate
asemenea interpretari eretice, pentru ca ea desemneaza un ipostas
alcatuit din doua firi si care are doua firi. Cu alte cuvinte, in
Traditia ortodoxa, atunci cand vorbim despre “ipostas compus”, nu
intelegem numai ca ipostasul a fost alcatuit din “doua firi
desavarsite”, ci si ca ipostasul lucreaza si este cunoscut in
amandoua firile. In acest fel, se evita atat nestorianismul, cat si
monofizismul.
15 In Slava de la laude a praznicului Craciunului
se canta:
“Pentru aceasta si noi aducem tie, in loc de dar
de bani, bogatia teologhisirii celei
drept-credincioase“.
Sfanta intrupare nu este oferita oamenilor pentru
a le stimula acestora gandirea evlavioasa sau pentru ca ei sa
alacatuiasca analize psihologice si sentimentale. Asemenea analize,
daca sunt facute la o varsta trupeasca si duhovniceasca
corespunzatoare, pot duce la anumite rezultate, dar in cele din
urma, taina intruparii trebuie sa fie analizata tot in cadrul
atmosferei teologiei ortodoxe. Cum s-ar putea altfel, de vreme ce
avem de-a face cu unirea dintre firea dumnezeiasca si cea omeneasca
in ipostasul Cuvantului, care este un lucru nou, peste fire si de
neconceput pentru mintea omeneasca?
Dincolo de ceea ce am spus pana acum, este necesar
sa mai analizam patru aspecte ce infatiseaza o abordare personala a
acestei mari sarbatori, care este maica tuturor praznicelor
imparatesti.
In primul rand, pestera in care S-a nascut Hristos
este intruchiparea Bisericii. Sfantul Vasile cel Mare este sugestiv
in aceasta privinta. El spune ca salasul unde a nascut Preasfanta
Nascatoare de Dumnezeu a primit chipul Bisericii, pentru ca ieslea
este jertfelnicul, Iosif sunt ierarhii, Domnul Hristos este
Arhiereul, Preasfanta Fecioara este tronul, vasele in care se
amesteca vinul cu apa sunt sanii, intruparea, mantia, Heruvimii,
ripidele, Sfantul Duh este discul, iar Tatal, Care invalui totul
prin puterea Sa, este acoperamantul discului.
Biserica este Trupul teantropic [divino-uman] al
lui Hristos, Care a fost zamislit in pantecele Nascatoarei de
Dumnezeu si care S-a nascut, S-a schimbat la fata, a patimit, a
fost rastignit, a inviat si S-a inaltat la ceruri. In timpul
Sfintei Liturghii, este savarsita toata aceasta mare taina si ni se
da posibilitatea de a ne impartasi din harul lui Dumnezeu. Asa cum
Biserica nu este o organizatie omeneasca, nici Sfanta Liturghie nu
este o ceremonie de rememorare dau de satisfacere a simturilor
noastre.
In al doilea rand, firea dumnezeiasca este pentru
totdeauna unita cu firea omeneasca, fara schimbare, fara
amestecare, fara despartire, si fara impartire in ipostasul
Cuvantului. Aceasta inseamna ca cele doua firi nu s-au despartit si
nu se despart niciodata. In prezent, ne putem impartasi din Trupul
indumnezeit al Cuvantului, tocmai pentru ca firea omeneasca ramane
nedespartita de cea dumnezeiasca, adica Dumnezeu-Om exista pentru
totdeauna. Impartasindu-ne din Trupul si din Sangele indumnezeit al
lui Hristos, ne facem de un trup si de un sange cu
El.
In al treilea rand, pentru ca ne inchinam marii
taine a intruparii, dar mai ales pentru ca ne impartasim din Trupul
si din Sangele lui Hristos, trebuie sa il ocolim pe Irod, asa cum
au facut si Magii. Sfantul Evanghelist Matei spune ca Magii “luand
instiintare in vis sa nu se mai intoarca la Irod, pe alta cale s-au
dus in tara lor” (Matei 2, 12).
Cuvantul Irod inseamna in limba ebraica piele si,
de aceea, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca este nevoie sa ocolim
placerile si pornirea carnii. De asemenea, trebuie sa il ocolim si
pe diavolul semanator de ganduri, care ne impiedica sa pasim pe
drumul mantuirii, pentru a ne intoarce in tara noastra, adica in
Rai, pe un alt drum, si anume pe acela al
virtutilor.
Aceasta inseamna ca trebuie sa ducem o viata
ascetica, in impartasire din sfintele Taine. Cei care traiesc
ascetic se invrednicesc ca, prin sfintele Taine, sa se uneasca cu
Hristos.
In al patrulea rand, atunci cand omul traieste
ascetic si in impartasire din sfintele Taine, adica in duhul
Traditiei ortodoxe, el ajunge sa simta in inima si in toata
existenta sa faptele sfintei intrupari. Asadar, el nu mai traieste
aceste fapte din afara, ci dinlauntrul lor. Sfantul Simeon Noul
Teolog spune ca, atunci cand omul isi curata inima si este
iluminat, Il primeste in interiorul sau pe Hristos si Ii simte
miscarile de prunc. Hristos Se zamisleste in om ca un prunc, dupa
care Se naste prin virtuti. In acest fel, omul traieste in
existenta sa toate evenimentele intruparii. Desigur, numai in
Hristos, firea dumnezeiasca s-a unit ipostatic cu cea omeneasca,
dar si cel care se indumnezeieste primeste in firea sa harul lui
Dumnezeu si se face madular al Trupului lui Hristos. Drept urmare,
omul intelege miscarile harului din el, dar si sensul chenozei si
al indumnezeirii firii omenesti.
Intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei
Treimi a avut ca scop indumnezeirea firii omenesti. Insa este
necesar ca ipostasul fiecaruia dintre noi sa fie indumnezeit, caci
daca nu ne aflam pe drumul indumnezeirii, este ca si cum, pentru
noi, Hristos nu S-ar fi intrupat.
Septembrie 1994
(Din: Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile
Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)
Sursa: Cuvantul Ortodox
