Legendele străvechi și autorii Bibliei au susținut că oamenii sunt făpturi dumnezeiești, create după chipul celui care le-a zămislit. Până în prezent, însă, au rămas fără răspuns cel puțin câteva întrebări esențiale: este sau nu omul urmașul unei specii de maimuțe? Oamenii au apărut în împrejurări excepționale, într-un loc anume de pe Pământ, sau în același timp pe întreaga suprafață a planetei noastre? Știm cum a evoluat corpul omului? Sau lipsește ceva ca să înțelegem cum am devenit ceea ce suntem?

Știm că cea mai veche fosilă cu trăsături umane a fost găsită în Africa, în anul 1974. Cele 52 de oase ale unui schelet feminin, cu înălțimea de 1,30 metri, au fost numite de cercetători Lucy. Lucy era o ființă care își petrecea viața cățărându-se în arbori, dar care se afla totodată la începuturile mersului biped.

În condițiile unor mari schimbări climatice, oamenii primitivi și-au părăsit treptat vechiul mod de viață și au fost obligați să se adapteze unui mediu ostil, plin de provocări de tot felul. Zeci de mii de ani le-au fost necesari strămoșilor noștri pentru a trece la mersul biped, care le permitea să zărească primejdia de la distanță. Pe măsură ce s-au dezvoltat noi funcții ale creierului, ei au început să vorbească, mâinile s-au transformat și au dobândit abilitatea de a apuca obiecte.

Treptat, primii oameni au învățat să cioplească piatra, din care au făurit dălți sau cuțite. Așchiile rămase au fost folosite ca pumnale sau vârfuri de lance, la vânătoare ori la cules. După un alt lung răstimp au învățat să aprindă și să folosească focul, esențial pentru îmbunătățirea hranei și pentru a le asigura securitatea.

Comunitățile puțin numeroase, risipite ici-colo, au trăit o lungă perioadă de timp în adăposturi simple. Încet-încet au trecut de la o viață care se rezuma la căutarea hranei la un mod de viață stabil. Au devenit vânători, pescari și culegători și au început să-și producă singuri bunurile de care aveau nevoie.

Cremenea (silexul) a fost timp de sute de mii de ani materia primă pentru principalele unelte și arme. Din acest motiv, această epocă din istoria umanității a fost numită epoca pietrei. Absența semnelor scrise o încadrează în Preistorie, reconstituirea ei făcându-se numai prin investigarea arheologică a unei mari varietăți de izvoare nescrise.

Oamenii din acele timpuri îndepărtate credeau în puterea extraordinară a forțelor naturii. Încercau să le afle intențiile prin practici magico-religioase, pentru a le mulțumi pentru efectele binefăcătoare și a le diminua forța de distrugere. Picturile rupestre din acea epocă înfățișează, de regulă, animale ucise la vânătoare.

sursa: Bogdan Teodorescu, Cristina Hornoiu, Istorie, Manual pentru clasa a V-a, Editura ALL, 2017