Având norocul sau nenorocul să fiu cât se poate de adult în anii `90 îmi pot aduce aminte de o Românie plină de entuziasm, pulsând la tot pasul de energie, de ambiții și îndrăzneală, uneori și de naivitate, dar o Românie care se dorea în marea ei parte democratică, iubitoare de liberate, iubitoare de dreptate. Pe atunci politicienii erau atenți la protestele din stradă, se temeau de articolele din presă, se înghesuiau să participe la dezbateri în proaspetele redacții ale ziarelor și televiziunilor. Părea că vocea celor mulți era auzită, poate nu ascultată așa cum își doreau oamenii, dar ea conta. Nu sunt nostalgic și nu vreau să vă descriu o lume idilică. Sunt conștient că matrapazlâcurile și fărădelegile au început de atunci, unii probabil că erau ancorați într-o lume a corupției și hoției chiar dinainte de 1989. Totuși, vreme de mulți ani, societatea românească a tot sperat cu încredere să ajungă la un orizont al bunăstării, al libertăților, al unei lumi cu mult mai bune decât cea pe care o condamnaseră. Chiar au existat asemenea momente când am crezut că suntem aproape de acest orizont. Dar, din păcate, în cele din urmă, de fiecare dată am fost dezamăgiți, cea mai mare parte dintre noi.

Astăzi acest orizont al speranței este departe, vag și fără viață. S-a vorbit la un moment dat, acum vreo cincisprezece ani pentru prima dată, de două Românii. Una bogată și dezvoltată și una uitată prin cotloanele geografiei, cumplit de săracă, scufundată într-un cotidian aproape medieval. Politicienii s-au obișnuit să nu o privească pe cea din urmă, și să se laude cu cea dintâi. În sociologie avem chiar un concept lansat de un sociolog american acum mai bine de jumătate de secol, cel de ”neatenție civică” ce reliefează tocmai acest gen de orbire socială voită.
Plecarea în masă în străinătate odată cu mijlocul anilor 2000 a mai temperat sărăcia românilor prin milioanele de euro pompate în țară din munca și eforturile exclusive ale oamenilor obișnuiți, nu prin vreo abilitate a conducătorilor lor. Un nou orizont al speranței părea să se fi sădit în sufletele multor români care măcar astfel aveau cum să trăiască mai bine, chiar dacă plecarea din țară nu era și nu putea fi ușoară.

De aproape zece ani ne aflăm în fața unei alte rupturi majore. Cea dintre societate și politicieni. Nu e doar o separare de stil de viață și interese, ci e o ruptură a două continente care se depărtează în continuu. Pentru conducători nu mai contează ce spun, ce vor sau ce fac cei mulți. Nu mai contează ce spune presa sau oricine nu se află la vârful puterii. Nici măcar proprii membrii de partid nu mai înseamnă ceva, iar uneori liderii din teritoriu, cei care duc greul în orice organizație politică nici măcar nu mai sunt băgați în seamă. Mai mult decât atât, nu sunt salvate nici măcar aparențele, nu mai este cel puțin mimat interesul pentru cei pe care îi conduc. De fapt, nu e vorba doar de politicieni, ci de toți cei care simt prin vene puterea statului, fie ei polițiști, judecători, oameni de la ghișeu sau funcționari public din vârf.
Zecile de probleme care apar zilnic în spațiul public, care sunt aduse în fața noastră de presă, sau de oamenii obișnuiți care acum pot să folosească instrumentele universului online, trec cu mare viteză pe lângă autorități fără ca acestea să se sinchisească. Luați ca reper ultimii ani. Au fost mari scandaluri, mari dispute, copii omorâți, incendii în spitale, afaceri oneroase de milioane și câte și mai câte. Ce s-a întâmplat până la urmă cu cei care au patronat acele lucruri? Nu, nu cu cei mici care sunt ”acarul Păun” și care mereu pot fi ușor găsiți vinovați, ci cu cei care sunt cu adevărat responsabili. Nimic. Absolut nimic. De ce? Pentru că nu îi interesează ce crede și spune societatea. Trebuie să fim sinceri și să recunoaștem că aici este și vina noastră pentru că ne-am bucurat cu niște ani în urmă la spectacolul cătușelor aplicate unor politicieni care nu înțeleseseră să se dea la o parte întrucât venise vremea altora. Și i-am lăsat astfel să înțeleagă că dreptatea poate fi manipulată după cum vor. Că doar ”show-ul” contează.

Poate cel mai bun exemplu este cel al ultimei decizii a justiției. Din acest motiv am și așteptat câteva zile până am scris aceste rânduri. Ce s-a întâmplat? Ceva insignifiant, motiv pentru care a trecut după doar o zi total neobservat. Justiția a spus că acuzația de plagiat a domnului Ciucă, subiect lansat cu mai bine de un an în urmă, nu mai este valabilă pentru că fapta s-a prescris. Plagiatul fiind descris în termeni juridici ca ”furt intelectual”. Cu alte cuvine, nu mai contează dacă a fost sau nu plagiat, pentru că fapta s-a prescris din 2008. Prin urmare, instanța, care oricum nu are nicio competență să judece un plagiat, oricare ar fi el, spune că și dacă s-ar fi furat nu mai contează pentru că după cinci ani nu mai are valoare acuzația.
Altfel spus, un plagiat devine o lucrare perfect originală după cinci ani de când ai furat-o! Pe logica asta dacă cineva fură ceva devine proprietar de drept dacă trec cinci ani. Dar atunci autorul de drept nu ar trebui să fie decăzut din drepturi? Sau ar putea să devină coautor? Poate n-ar fi rău să public Hamlet cu numele meu și să aștept decizia instanței. Asta dacă mă dă cineva în judecată că Shakespeare nu mai are curaj. Procesul la noi ar ține probabil suficient de mulți ani și Hamlet ar fi al meu. Astfel s-ar putea spune corect juridic, subliniez juridic, că Alfred Bulai și William Shakespeare au scris Hamlet.
Să nu fim naivi! Toate lucrurile astea absurde le știu și cei care au luat decizia. Obiectivul însă era altul. Absolvirea de orice vină! Liderul nostru cel mare și prim nu poate fi răspunzător și nici nu poate fi acuzat de nimic. Desigur, când nu va mai fi Prim Ministru ori altceva important, probabil se va descoperi că prescrierea nu e tocmai o interpretare corectă. Iar dosarul s-ar putea redeschide.

De fapt, veți spune că nici nu contează, că nu contează dacă e vorba de un plagiat sau nu. Și pe bună dreptate! Pentru cei mai mulți contează mai degrabă cum ne conduce un politican nu dacă are sau nu doctorat. Dar, în această întâmplare rămâne ceva cu adevărat important: faptul că acestor politicieni, că nu e nicidecum domnul Ciucă singurul, ca și tuturor celor din jurul puterii nu le pasă câtuși de puțin de reacțiile oamenilor, care s-au obișnuit de mult cu două justiții: una a lor, a celor din vârf, maleabilă ca o păpușă de plastilină și una pentru cei mulți, intransigentă și dură ca stânca. Nu vreau să pară că am ceva cu domnul Ciucă, chiar cred că merită aspru criticat pentru cu totul alte lucruri. De altfel nu cu el a început o astfel de atitudine slugarnică. Au fost mulți alții cu propriile plagiate. Pe de altă parte, nu acum a devenit justiția cu totul loială puterii. Cam cu toți președinții a fost la fel, ca și cu mai toți înalții demnitari. Așa s-a închis dosarul Revoluția, dosarul flota, sau niște acuzații despre câteva case cumpărate de domnul Iohannis. Și ca să fie și mai sinistru, justiția nici măcar nu își respectă deciziile. Se schimbă cu 180 de grade după ce potentatul nu mai este la putere!

Domnule Ciucă v-au mințit când v-au spus că s-a rezolvat. O să vedeți că își vor aduce aminte până la urmă. A, asta numai și numai dacă vreți să mai rămâneți în cărțile puterii după ce se decide de către cei care v-au ajutat că drumul dvs. s-a închis.
Bine totuși că a fost acuzat de plagiat pentru teza de doctorat. Dacă scria ” O scrisoare pierdută” sau o ”Noapte furtunoasă”? Te pomenești că trebuia să schimbăm numele Teatrului Național în Teatrul Național N. Ciucă.

Cotidianul RO