Fără să exagerez, pot spune că viața mea a stat până acum (și) sub semnul "pufoșeniei". De cum am venit pe lume, părinții mei au hotărât să-mi facă o primă poză pe o blană neagră și mițoasă de oaie, eu albă și angelică, blana neagră, probabil s-au gândit la un artistic contrast și iacătă-mă-s!
Lipsesc, precum vezi, aripile pufoase de înger ca imaginea să fie perfectă! Dar pe acestea le-au înlocuit de-a lungul copilăriei cu botoșei, pompoane, ciucurei și cu o multitudine de animale de pluș, care mai de care mai moi, fine și ușoare, care-mi erau prieteni, cam tăcuți, ce-i drept, dar adevărați - adică: nu se supărau din fleacuri, stăteau să-i arunc de colo-colo, nu-mi vorbeau urât, jignitor, ce mai, adevărați camarazi de care cu greu m-am dezlipit, după mulți ani... când am avut parte de prima mea "puf...