Cum este raiul? Nu știm. Nu l-a descris nimeni. Nici Iisus. Nici Sfântul Pavel.
Puține efulgurații mai găsim la Sfinții Părinți, la Sfântul Ioan Gură de Aur, dar insuficient ca să ne facem o imagine deplină a lui. Povești. Precum povestea că nu noi, ci sufletele noastre vor ajunge în rai dacă, în viață, respectăm preceptele bisericești. Iar dacă vom învia, vom învia nu ca oameni, ci ca duhuri. Dar după cum nici un mort nu a înviat să ne spună cum a fost dincolo, în rai, nu ne rămâne decât iluzia. Iluzia de a ni-l imagina. Oricum, dacă e bine dincolo, mai bine ca aici, nici un mort nu se mai întoarce, nu mai învie, așa cum spun bocitoarele din Țara Făgărașului. Însă după unele observații pe care le putem face în lumea în care trăim, am putea să ne facem o idee despre rai.
Zilele trecute, alungat de canicula din București, am
ajuns în zona vâlceană a Băilor Olănești, unde nu mai fusesem
niciodată. Și am străbătut-o cu pasul cât am putut, peste 100 de
kilometri, suficient ca să spun cu certitudine că în rai nu există
indicatoare, cum nu există nici aici, în această zonă. În afară de
o săgeată de la margine de oraș, care spune „obiectiv turistic”, nu
mai urmează nimic. Doar drumuri de țară sau de munte, poteci, văi
cu pietriș, ca drumurile spre satele Șuta, Pietrișu, Comanca, Tisa,
Gurguiata sau „Piatra Scrisă”, o adevărată aventură pe drumuri
desfundate. Îmi imaginam și ce se întâmplă când plouă. Sau când e
prăpăd ceresc, cum a fost aici nu o dată, când izvoarele
miraculoase, balneare, au fost distruse, astupate. Acum însă n-am
avut parte de nimic potrivnic. Nici lipsa indicatoarelor nu mă
deranja, fiindcă mă imaginam în rai. Aici, oriunde privești cu
ochii, natura e divină. Cred că el, cuvântul divin, a fost creat ca
să-i atribuim naturii divinitate, deși ea e bestială, nu are nici
un Dumnezeu.
Singura legătură cu lumea există dacă se întâmplă să apară vreun
om, să-l întrebi unde te afli și încotro e mănăstirea pe care o
cauți, dar se întâmplă rar acest lucru, fiindcă aici oamenii duc o
viață sedentară, iar turiștii nu caută nimic, decât grătare și să
stea cu burta la soare. Burta, ce indicator e burta. Eu îmi
imaginam că în rai nu sunt burtoși, dar realitatea m-a
contrazis.
Am participat la sărbătoarea orașului, care a marcat 496 de ani de
atestare documentară. Pe o scenă de la marginea Parcului Central
erau cei mai grași oameni pe care îi are acest oraș. Nu sunt
oameni, sunt butoaie. Iar lauda lor pesedistă că au făcut minuni
din Olănești este pe măsură, adică e umflată, fără acoperire.
Cred că nici unul dintre acei umflați nu au văzut drumurile pe care
scrie în oraș „obiectiv turistic”. Eu le-am bătut pe toate, sunt
abandonate, desfundate. Și cred că atunci când va ploua, vor fi
impracticabile. Am cucerit per pedes toată zona. Acum stăpân este
praful. Să nu treacă vreo mașină, că ieși din rai! Așa sunt
drumurile care au în oraș indicatoarele Schitul Bradu, Mănăstirea
Frăsinei, Tisa, Piatra Scrisă, Mănăstirea Tuturor Sfinților sau
Lacul cu nuferi. Cel puțin aici, lacul e total neîngrijit, deși e
cât o băltoacă, în două trepte, un lac în scară, iar nuferii uscați
de anul trecut îi sufocă pe cei vii. Totul e murdar și fără nici un
indicator. Ba pe un copac stă lipit, sfidător, acest afiș: „În fața
hotelului Parâng există un magazin cu haine din Polonia”. Nici un
consilier al primăriei nu vede această mizerie? Lacul nu are nici
un administrator, și acolo, zilnic, vine trenulețul cu turiști și
copii, care sunt aduși să vadă „minunea naturii”! Nu merită un
panou cu câteva informații?
Cum ieși din localitate, nu mai există nici un semn. NU există
decât informația de la om la om, dacă îți iese cumva vreun om în
cale. Dar sunt rari, cum am spus. Oamenii au venit la tratament,
adică se bălăcesc într-o piscină de mucava și stau cu burta la
soare. Tratamentul înseamnă pentru ei sedentarism, nu sănătate. De
aceea și sunt atât de umflați. Se ghiftuiesc și stau tolăniți.
Moarte curată. De aceea am și numit Aleea Izvoarelor, Aleea Vieții
și a Morții. Și ce minunată este Aleea. Unică în țară, ca o faleză
montană de unde privești mersul sălbatic, șerpuitor, al râului
Olănești. El curge năvalnic, ca o apă de munte, în cascadă. Dar
trebuie să te uiți în jos, nu înainte, să nu dai de burtoși.
Într-un om cu slănini de zeci de kilograme pe el, vezi moartea. El
nici nu știe că mersul lui legănat, greoi, gâfâit, este din cauza
grăsimii, care i-a strâmbat și fața. Pe o distanță de 100 de metri,
numeri 200 de umflați!
Când grupul de fruntași ai urbei, după discursurile sforăitoare,
blagoslovite de un popă, au coborât de pe scenă și au început să
facă o baie bășinească de mulțime, m-am apropiat și eu de
gigantissimul Președinte al Consiliului local, m-am prezentat și
i-am spus că vreau să-i iau un inteviu. Mi-a spus grăbit că nu se
poate, că e foarte ocupat. Așteaptă atâția oameni cu mâinile
întinse spre el. Dar nu vreau decât să vă pun o singură întebare,
i-am zis. Da, ce întrebare, spuneți repede, că mă așteaptă lumea.
Câte kilograme aveți? Asta a fost întrebarea mea. S-a speriat și a
fugit. Dar un consilier rotofei, ca un cartof de 100 de kile, ce se
ținea după el, mi-a spus că așa sunt oamenii aici, e orașul cu cei
mai mulți voinici din țară, ca să arătăm cât de bine se trăiește în
România. Grașii noștri, domnule, sunt semnul prosperității! Putem
câștiga și concursurile americane de greutate. Da, i-am dat
dreptate. Oricum, președintele local este dublu decât Iohannis,
dacă ar candida la președinție, am avea un dulap dublu.
Dar eu știu că tratamentul universal, leac la toate, nu este
grăsimea, sedentarismul, medicamentele sau apa iodată, ci mișcarea.
Ori timp de două săptămâni, cât m-am învârtit și eu prin zonă, nu
am întâlnit pe nici unul dintre cei care se plimbau seară de seară
pe Aleea Burtoșilor. Eu am o memorie a chipurilor formidabilă,
citesc omul după față. Sigur, trebuie precizat că erau burtoși din
toată țara. Unul și unul. Al căror mers dezechilibrat le desfigura
figura. Asemenea fețe pocite n-ai să vezi nicăieri pe lume, nici în
filmele dystopice. Să vedeți ce scandal făcea o burtoasă că nu
poate urca scările până la „Turnul cu bar” al Aleii! De aceea,
Aleea Izvoarelor mai poate fi numită și Aleea Patibularilor.
Și e atât de minunat când ieși din oraș, din aglomerația de vile și
hoteluri! Abia după ce ieși din zona de clădiri și intri în pădure,
începe raiul, tratamentul adevărat, mersul prin desișuri. La vila
unde am locuit, Vila „Alpina”, cu un proprietar destoinic, Virgil
Baicu, am avut șansa să mă întâlnesc cu doi prieteni, Rex și Lup,
câini negri, de rasă ciobănească, care au fost călăuzele mele. Ei
mă duceau pe munte, pe toate cărările, erau niște parteneri de
călătorie ideali. Și mereu vânau tot ce mișca în pădure. Iar când
le cântam, stăteau lângă mine, le plăcea cântecul. Ce le cântam?
Evident, „Cântecul Neînregimentatului” din ISTORIA LITERATURII
NEÎNREGMENTATE, care se potrivea de minune cu ceea ce făceam
acolo:
Neînregimentatului îi place,
Sus la munte, sus la munte la izvor,
Liber și să fie-n pace,
Al naturii, al naturii domnitor!
Și chiar urcam la izvor. Pe singurul drum normal, drumul
făcut de Ceaușescu din beton, care lega heliodromul de la Tisa de
vila sa, dinspre Sanatoriul „1 Mai”, ridicat în anii ‘50 de
staliniști, există mai multe izvoare. Și lângă fiecare izvor este
ridicată o troiță. Că așa este la români, unde există un izvor de
la natură, există și o troiță făcută de om. De ce? Ca după ce omul
bea apă de la izvor, să se închine la troiță, să-i mulțumească lui
Dumnezeu pentru apa pe care i-a dat-o.
Olăneștiul este ca o fântână arteziană a izvoarelor. Și a
troițelor. Ca în rai. În Țara Făgărașului, locul meu de obârșie, în
loc de izvoare, sunt fântâni. Și lângă orice fântână, o troiță.
Care mi-au inspirat filmul eseistic Fântâna credinței. Apa și
troița sunt cele două peceți sacre ale țăranului român.
Și pe drumul de beton, există troița Sf. Dumitru, apoi, la vreun
kilometru, troița Sf. Maria. Ele sunt ridicate de neamul lui Baicu,
gazda mea. Vă recomand acest loc, este o minune, tratament pur,
absolut. De la vilă, direct în rai pe poteca de munte, protejat de
câini, și la izvor, la troiță, la masa de acolo, unde am scris
toate aceste gânduri. Îmi regăseam deprinderea originală a
scrisului, fiindcă era tastelor, a computerelor, ne-a făcut să
uităm ce înseamnă condeiul.
Și câinii au un simț colosal al potecilor. Când ei o luau prea
vârtos înaintea mea, se opreau și se uitau în urmă, mă așteptau, să
ajung până la ei, apoi o luau iar la deal. Ei nu merg, ei aleargă.
Și ciulesc urechile. Aud orice mișcare a pădurii. Aud și ce se
petrece sub frunziș. Și la rădăcina câte unui arbust, dau frunzele
căzute la o parte, scormonesc pământul cu o viteză amețitoare și
prind ce mișcă acolo, câte un șoricel. Altă dată, au prins și un
șarpe. Sunt formidabili, cum știu să facă liniște și curățenie!
Lup, cu figura lui de lup, mergea înainte și avea salturi de
panteră când descoperea vreo mișcare la rădăcina unui arbust. Parcă
era o vulpe de la Polul Nord, care se scufundă prin zăpada
înghețată să prindă șoareci. Rex îi ținea isonul, dar era mai
înțelept, nu se aventura prostește. Lup se avânta și în prăpăstii.
Ba la izvorul „Sf. Dumitru” (ce coincidență cu biserica unde am
fost eu botezat cu acest nume!), se scălda în bazinul de acolo.
Pădurea era curtea lor. Ei erau stăpânii ei. O pădure fără câini e
un loc unde domnește dezordinea. Și e o binecuvântare că nu
întâlnești aici burtoși. Rar vezi câte un om, și acela e suplu.
Cine e atletul care aleargă prin rai și face fitness? Și cântă. Și
câinii pe lângă el. Deodată se aude o bubuitură din cer, care
anunță ploaia. Parcă era trompeta apocaliptică. Pe aici au mai fost
inundații, dar nu și în rai. Raiul. Isihie. Liniște absolută. Urci
scara pentru contemplarea lui Dumnezeu. Și câinii latră. A apărut
Luna. Latră la Lună. Ei latră la tot ce mișcă. Și luna se mișcă,
nu-i așa? În rai, indicatoarele sunt câinii care latră, lupii sau
leii care urlă, greierii care greieră, veverițele care… ce fac
veverițele?
Uite, au fugit de câini și s-au ascuns în troița „Sf. Dumitru”. Și
ce fac acolo? Se închină. Știu și ele ce-i păcatul.
GRID MODORCEA
https://www.valceaturistica.ro/atractii-turistice-valcea/baile-olanesti/
