Cu varianta: „Noi nu vedem oamenii aşa cum sunt, îi vedem aşa cum suntem noi.”
Acum mulți ani, la ultimul interviu de recrutare la care am fost, am dat de o persoană care, nu numai că nu înțelegea răspunsurile pe care i le dădeam la întrebările pe care le primise pe o hârtie, și încerca să le noteze fără să reușească să le prindă sensul (adică nu lua notițe, ci încerca să scrie după dictare, fără a avea timpul necesar să finalizeze ideile), dar m-a întâmpinat cu o întrebare de deschidere de-a dreptul nepotrivită, din punctul meu de vedere. Întrebarea a fost: „Ce este neadevărat în cele scrise în CV?”. I-am spus că pot să furnizez detalii despre tot ce am inclus în CV, dar mi s-au aprins instantaneu beculețele, ca la pomul de Crăciun. Finalul a fost glorios! După vreo câteva minute, i-am spus că n-are rost să ne mai pierdem timpul una alteia și am plecat dezgustată și mirată totodată. Cât de incompetenți pot fi unii oameni?!?
Dar timpul a trecut, provocările s-au schimbat, realitățile noastre sunt deja complet diferite. Acum bănuiesc că întrebarea de deschidere la orice interviu de recrutare este: „Ce instrument de AI ați ales pentru a vă crea CV-ul?”.
Și de fapt ce diferență există între un autor care scrie folosind un pseudonim (deci un autor necunoscut, cum ar veni) și un soft care generează un text, pornind de la o serie de cerințe inițiale, niște baze enorme de date ce pot fi rapid combinate și recombinate la nesfârșit, și un set de constrângeri definite? Poate doar contractul de drepturi de autor!
Da, realitățile pot fi problematice, atunci când știi să folosești instrumente, dar nu le prea înțelegi și, mai rău, nici nu-ți dai seama!
Dar există și o veste bună! Este nevoie de minoritatea care să continue să alimenteze bazele de date cu idei originale!