(Am luat ca pretext recenta carte“Le roi trahi” de Lilly Marcou).

În 1919, la Conferinţa Păcii, la Paris, României “…nu i se mai atribuia integral Banatul. După ce a tunat şi a fulgerat de la tribuna Conferinţei, Brătianu a trântit uşa şi s-a întors acasă. Manierele lui erau prea grosolane”. (După unii autori, “Tigrul” Clemenceau l-a expediat acasă personal). S-a propus, la Paris, ca însăşi regina Maria să vină pentru a trata cu Clemenceau trasarea hotarelor ţării (premierul francez nu-i uitase României “Pacea” de la Bucureşti). Şi regina Maria, mai vajnică decât soţul Nando şi pendulând între Anglia şi Franţa, intră într-o luptă pe care o va câştiga într-o prea mică măsură. Clemenceau “…i-a reamintit (reginei, n.n.) că sârbii, “care luptaseră vitejeşte, voiau şi ei o parte din Banat şi că o meritau!…
-Vrem tot Banatul pentru a avea Dunărea ca frontieră naţională. (Maria, n.n.)
-Ce! Maiestatea Voastră doreşte tot…