Nebunia a atras, din zorii umanității, reacții ambivalente: de la fascinație, la teamă, la furie, oamenii au încercat adesea emoții extreme, când au luat contact cu semeni rătăciți în labirinturile iraționalității. Aceste reacții apar pentru că atunci când sunt puse în discuție previzibilitatea circumscrisă de standarde societale, capacitatea de autocontrol, atunci trăim sentimente de nesiguranță, o potențială amenințare (bazată cel mai adesea pe ignoranța în ceea ce privește bolile psihice).
Și astăzi, după elaborarea legislației protective, după tratamentele comunitare persistă încă, pe fond, o stigmă a bolnavului psihic născută dintr-o limită a înțelegerii și, mai departe, a acceptării. Teama, credințele și emoțiile negative față de cei tulburați psihic sunt încă prezente în societate.
Această stigmă se răsfrânge însă și asupra celor care îi tratează, căci se ridică întrebarea în mentalul colectiv: cine ar vrea să petreacă atât de mult timp cu oameni dezechilibrați? Ori cineva cu multă răbdare și empatie ori cineva, la rândul lui, puțin nebun (căci cum ar putea altfel să îi înțeleagă?).
Din asemenea prejudecăți simplificatoare, orientate atât asupra pacienților psihiatrici și a celor care îi tratează s-au întemeiat ani de zile discriminări tragice care nu sunt ușor de combătut la nivel societal (la fel ca în cazul oricărei discriminări). Însă tot din asemenea prejudecăți s-a născut și o specie de umor, poate până la un punct benign, tocmai ca expresie mai acceptabilă a temerilor noastre legate de nebunie (umorul ne ajută să ne delimităm și să ne solidarizăm în același timp cu un fenomen din proximitate). Sunt multe bancuri cu nebuni și pacienți psihiatrici care sugerează că ei s-ar afla în aceeași barcă.
Care e diferența dintre un psihiatru și un bolnav internat la Psihiatrie? Psihiatrul poartă halat. Sau psihiatrul pleacă acasă la finalul zilei.
În cabinetul unui psihiatru, un pacient alungă niște muște imaginare. Psihiatrul : De ce dați așa din mâini? Pacientul: Alung muștele astea! Psihiatrul: Vă înțeleg, dar nu le mai alungați spre mine.
În această linie umoristică, în care psihiatrul face și el parte din universul tulburat al pacientului dar este și purtătorul unui mandat social de gestionare a celor considerați amenințători de societate, Camelia Popa, profesor de psihologie și jurnalist scrie un roman-farsă, în care într-adevăr cel menit să-i trateze pe cei cu probleme psihice pare mai sărit de pe fix decât pacienții săi (lectura romanului mi-a amintit filmul Stonehearst Asylum în care nebunii dintr-un azil de secol XIX au îmbrăcat halatele și i-au închis pe medici în celule). Caricatura e evidentă, dar tocmai prin tușele extreme, cu efect de comedie neagră, Camelia Popa ne invită la o performanță comică, prin metoda reducerii la absurd (în care și profesionalismul și efectele terapiei și patologiile pacienților sunt intenționat deformate la extrem).
Cum ar fi dacă într-adevăr lucrurile ar sta așa? Cum ar fi dacă un psihiatru s-ar regăsi într-o poziție de autoritate absolută (ceea ce nu este, în realitate) și ar întoarce pe dos toate standardele de practică dezvoltate în ultimii 50 de ani (după secole întregi de abuzuri mai mult sau mai puțin sancționate), într-un context îndoielnic moral și profesional, în care improvizația și corupția încă își fac loc, așa cum se întâmplă în România? Combinația letală am observat-o în cazuri precum cele mediatizate și la știri, cu acei mici Dumnezei locali ai unor secții, infailibili, aroganți, impunători. Dar dacă am duce exercițiul de imaginație până la capăt, mai ales în psihiatrie și l-am observa îndeaproape? Am râde și am plânge în același timp, așa cum se și întâmplă în romanul Regina nebunilor.
Personajul principal din povestea intitulată sugestiv Regina nebunilorse ridică la înălțimea standardelor grotești proiectate fictiv. Doctor Carla Samson este profesor, psihiatru, hipnoterapeut, specialist în parafilii, psihanalist, șefă de secție și aproape manager de spital. Cu atâtea calificări și puteri birocratice, Carla Samson se simte de neatins, își permite să administreze deopotrivă secția și pacienții după bunul ei plac.
În calitate de medic și terapeut, Carla Samson pune diagnostice cu siguranță infailibilă de la prima consultație, își înscrie pacienții fără prea mult protocol în multe studii experimentale medicamentoase (solicitându-le imediat semnătura pe formularele de consimțământ) pentru care desigur că e plătită bine. Dar mai mult decât atât, îi supune terapiei prin hipnoză, întreține relații sexuale cu ei în stare de transă dar nu numai atunci, îi judecă pe cei pe care îi tratează, pledează pentru poliamorie și își impune valorile în fața pacienților, invocând constant autoritatea lui Freud și Maslow.
Pe plan administrativ, Carla Samson nu se mulțumește să încaseze mici șpăgi ci dezvoltă un adevărat proiect tentacular cu internări ale bătrânilor sub diverse pretexte, cooptând și un psiholog care să o ajute pe parcurs. De asemenea, Carla nu se ferește nici de favoruri familiale, folosindu-l pe soțul ei atât în administrarea documentației spitalului cât și în potențarea afacerii cu mașini a acestuia, în același timp denunțându-și colegi incomozi la DNA.
Asumându-și pe deplin spiritul pragmatic și grandoman în care instituția, profesia, oamenii pe care îi întâlnește toți devin mijloace spre atingerea unui scop fie el financiar, sexual sau personal, Carla Samson nu ratează nicio ocazie de a obține ceva atunci când își propune. Deși pozează în imaginea unei femei emancipate, independente, experimentate, libertine și luminate, mai ales prin pledoaria ei pentru poliamorie (în fond, aventurile ei cu pacienții sunt practicate cu acordul soțului, atâta timp cât respectivii pacienți pot furniza avantaje logistice și materiale), Carla se dovedește exact opusul, prin vulnerabilitățile pe care le manifestă: incapabilă să sufere critica, în orice formă, nefericită în viața de cuplu și personală, căutând mereu validări în afară, folosindu-se de statutul ei și de tehnici terapeutice pentru a monta răzbunări asupra unor terți deranjanți.
Încalcând orice barieră între statutul de medic și pacient, Carla trece și peste relația de confidențialitate, discutând cu ceilalți pacienți cazurile pe care le are, ba chiar implicându-i apoi în diverse intrigi cu partenerii acestora. Ceea ce e interesant este că această chintesență a viciilor profesionale și administrative, prin anvergura ei impunatoare e perceputa drept o autoritate și e creditată cu încredere de cei care îi calcă pragul, care se supun ședințelor de hipnoză și intervenții sexuale cu rezultate spectaculoase în aparență.
Un profesor frustrat, fobic și rigid moral își redescoperă masculinitatea și încrederea în sine devenind un amant și un campion al socializării, un dirijor obsedat de contaminare, cu o furie mocnită pare să iasă din tiparul de reacții compulsive care îl împovărează, un politician suspectat de tulburare delirantă cu accese violente e dispus sa o ia în serios pe Carla.
Ba chiar și psihologul descurajat și anonim devine o vedetă media și unul dintre cei mai căutați terapeuți sexuali după sforile trase de Carla Samson care nu se de la o parte nci să se amestece în căsnicia unui fost coleg, acum ofițer în poliție, pentru a-și securiza avantaje. Doar că premisele aparentei ameliorări degenerează ulterior, atâta timp cât progresele nu au cum să fie durabile într-un timp atât de scurt, iar schimbările bruște de viață aduc cu sine alte și alte provocări problematice pacienților, atunci când nu îi decompensează de-a dreptul.
Unde va duce această desfășurare, ce se va întâmpla cu Carla Samson și cu pacienții ei vă rămâne să descoperiți.
Romanul Cameliei Popa are un efect amestecat, așa cum am amintit de tragedie și comedie. Pe de o parte, autoarea înscenează temerile și prejudecățile legate de psihiatri și terapeuți (că acești specialiști sunt nebuni și ei, că terapiile lor ajung să îți reprogrameze mintea incontrolabil sau să ți-o manipuleze cu totul). Camelia Popa proiectează aceste temeri, le urmărește actualizate în forme absurde tocmai pentru a le îmblânzi prin caricaturizare.
Pe de altă parte, în spatele jocului amintit se ascunde un potențial avertisment serios: într-un spațiu în care corupția e prezentă și standardizarea instituțională riguroasă încă lipsește, ascensiunea unor personaje precum Carla Samson nu este chiar atât de implauzibilă.
Indirect și regresiv, dincolo de comedia neagră, cititorii au ocazia să înțeleagă de ce e nevoie de o formare îndelungată în abordarea sănătății mentale și de ce uneori terapiile iau atât de mult timp. Când totul e făcut deodată și improvizat rezultatele vor fi de proporția haosului dezlănțuit de Carla Samson și intervențiile ei.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea