Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă
ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește
cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Iată textul trimis de
ministrul de externe sovietic, Molotov:
„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a
Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din
teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a
Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica
sovietică ucraineană.
Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu
forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o
singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când
slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar
situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a
chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei
păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în
interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România
la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la
Uniunea sovietică.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii
Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii
către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată
în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții
istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională.
Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții
de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că
numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei
mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației
Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în
Basarabia.
Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice
Basarabia;
2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei
cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va
primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da
posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit
dintre URSS și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al
României în decursul zilei de 27 iunie curent.”
Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are
niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În
primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate
ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina.
Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus,
majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este
valabilă și în cazul Bucovinei.
În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în
1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în
1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia
pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu
existau.
Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era
Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească,
nicidecum URSS.
Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de
facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note
ultimative batjocoritoare din partea URSS. Răspunsul părții române
a fost după cum urmează:
„Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a
fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența
sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii
Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine,
excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.
Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de
a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar
putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul
regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel
mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor
problemelor emanând de la guvernul sovietic.
În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să
binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest
scop.De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului
sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește
că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea
ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și
prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie. Cauzele acestei prăbușiri – în
doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior.
Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din
august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a
manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a
credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și
plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de
instituțiile de forță.
Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times”
în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):
„Această situație în care se găsește România astăzi derivă
dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea
sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și
confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și
Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor,
acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul
din februarie 1938.
În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a
aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim
parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut
probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost
primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a
României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu
avea nimic în comun. Politicienii și presa de partid sînt primii de
blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru
tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera
Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut
altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la
bătaie.
Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare
bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților.
Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a
administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane
care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă
ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian
History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243)
