In „Radacinile naziste ale Bruxelles-UE” se demonstreaza ca nu Hitler a declansat Al Doilea Razboi Mondial, ci elita ce forma cartelul industrial chimico-petrolier, cu scopul de a controla pietele globale.

Documente oficiale ale Congresului S.U.A. si ale Tribunalului de la Nuremberg pentru Crime de Razboi arata ca Al Doilea Razboi Mondial a fost pregatit si facilitat financiar, logistic si tehnic de catre cel mai mare si mai renumit cartel al petrolului si medicamentelor de la acea vreme, si anume cartelul german IG Farben, format din Bayer, BASF, Hoechst si alte companii chimice.

Primul Razboi Mondial a fost, conform autorilor, prima incercare de cucerire a lumii de catre aceste interese corporatiste.

Nazistul Walter Hallstein, „parintele” Uniunii Europene

Dupa ce ambele incercari militare de a subjuga Europa au esuat, Cartelul a investit in a treia incercare: cucerirea economica si politica a Europei prin intermediul „Bruxelles UE”. Autorii demonstreaza cu documente ca arhitectii Uniunii Europene au fost recrutati din randul acelor tehnocrati care deja facusera planurile pentru o Europa postbelica sub controlul coalitiei Nazi/Cartel. Cel mai renumit a fost Walter Hallstein, primul presedinte al asa-numitei Comisii UE. Acesta a fost un avocat proeminent al regimului nazist, implicat in planificarea juridica si administrativa a Europei postbelice sub controlul nazistilor si al elitei de la IG Farben. Hallstein absolvise „Institutul Kaizer Wilhelm” din Berlin, finantat de IG Farben. A facut parte din Rechswahrer (Asociatia nazista a Aparatarilor Legii). In 1938, Hallstein a reprezentat guvernul nazist in negocierile cu Italia fascista despre cadrul legislativ pentru o dictatura extinsa asupra intregii Europe, din care e suficient sa citam doar un fragment: „Ordinea de drept a statului dictatorial (Fuhrerstaat sau „Marea Germanie”) are sarcina de a proteja integritatea si sanatatea rasiala a poporului sau (…) Rasa suprema trbuie sa fie protejata in mod special de rasa evreiasca prin eliminarea acesteia din societate pentru totdeauna”. Negocierile s-au desfasurat la Roma, unde avea sa revina mai tarziu ca „parinte” al unei Europe „democratice”.

Comisia Europeana, dupa modelul Fuhrerstaat

Imediat dupa aceasta conferinta germano-italiana, Institutul Kaizer Wilhelm, al carui presedinte, Carl Bosch, era directorul IG Farben, a anuntat descoperirea fisiunii nucleare si posibilitatea construirii unei „arme supreme”, cu ajutorul careia ar fi fost instaurata noua ordine europeana, dictata de IG Farben si de nazisti. Insa, la 25 martie 1957, „spalat”, Hallstein a fost numit unul dintre cei 12 „parinti fondatori” ai „Tratatului de la Roma”, temelia UE, iar in 1958 a fost numit presedinte al Comisiei UE, decretand: „Comisia Europeana are puteri depline si nelimitate pentru toate deciziile legate de arhitectura acestei comunitati europene”. Intr-un discurs propagandistic nazist tinut in 1939, Hallstein sustinea acelasi lucru, dar cu alte cuvinte: „Crearea Noii Legi (a nazismului) este NUMAI sarcina Legislatorilor!” Curat democratic! Prin functia cu care a fost investit, Hallstein a modelat structura UE dupa planurile initiale, a Europei postbelice naziste, subjugate cartelului IG Farben. Toata increngatura dintre nazisti, IG Farben si „parintii” UE este dezvaluita pe larg in volumul „Radacinile naziste ale Bruxelles-UE”. Detalii pot fi gasite la http://www.eu-facts.org (documentele), http://www.eu-referendum.org (campanie pentru referendumuri europene in privinta oricarei schimbari legislative care afecteaza popoarele UE).

De fapt, Brexit-ul a intervenit după ce, încă de mult, în America se declanșase bătălia, nu la televizor, ci în viața reală cu al IV-lea ­Reich. În timp ce cercurile financiare nu erau deloc dispuse să treacă peste planul Merkel care le răpea cei mai buni clienți de pe piețele financiare, invitându-le să se sufoce bine-mersi, cercurile politice abia așteptau un moment să aducă aminte Germaniei cum aceasta a tras clapa americanilor în episodul „datoria Greciei”. Și, mai ales, deranja ajungerea în trombă a Germaniei la Mediterana, unde această nouă prezență putea schimba raporturile de forță geostrategice. Ceea ce se întâmplase în episodul „datoria Greciei” vorbea și de o atitudine de tipul „una spunem, alta facem”, în contradicție cu legenda probității și mitul corectitudinii tradiționale germane.

Implicarea directă și totală în confruntarea americano-germană a președintelui Trump, odată cu apariția sa în prim-planul politicii americane și mondiale, nu este o noutate care inaugurează o schimbare de paradigmă. Confruntarea americano-germană s-a conturat de mult și doar s-a articulat în mandatul lui Trump. Președintele Trump dă expresie publică unor acumulări mult mai vechi. Iar majorarea tarifelor la importurile de oțel și aluminiu și cele eventuale la importurile de automobile constituie probabil doar începutul războiului.

Autorii sunt: Paul Anthony Taylor – un militant pentru alimentele naturale, Aleksandra Niedzwiecki – doctor in biochimie, dr. Matthias Rath – fondatorul Institutului de Cercetare Rath, centru pentru medicina naturista, si August Kowalczik – fost prizonier in lagarul nazist de concentrare si exterminare de la Auschwitz, cu numarul 6804.

IG Farben, Bayer, BASF, Hoechst, in spatele lui Hitler

Kowalczik este autorul cartii „Refrenul sarmei ghimpate”, posesor al multor documente care leaga formarea Uniunii Europene de „Cartelul industriei chimice, al petrolului si medicamentelor”, pe care le-a anexat la o plangere catre Tribunalul International de la Haga.

Din 2003, i s-au alaturat cercetatorii de la Institutul Rath, care au demarat actiuni pentru demascarea „elitei care vrea sa controleze intreaga lume”, incurajand politicienii europeni, in special pe cei care-si exercita functiile la Bruxelles, sa studieze in original documentele publicate.

Acțiunile lui Trump sunt taxate de adversarii săi ca iresponsabile, împotriva comerțului liber, ca o reînviere desuetă a protecționismului și ca un potențial distrugător de locuri de muncă și de prosperitate. Determinarea lui Trump are însă baze solide: oricum, America este cel mai mare actor din comerțul mondial și ceilalți actori mai mici sunt potențial tocmai mari pierzători de pe urma unui război. ­Marele atu al Americii într-un război comercial este că, în raport cu toți principalii actori comerciali ai lumii, America este în deficit. Deocamdată, toți câștigă și America pierde. În caz de conflict, rolurile se inversează: toți au de pierdut, America n-are ce să piardă! Într-un război comercial, deficitul reprezintă chiar puterea Americii! Pe aceasta mizează și Trump!

Războiul în formula lui fizică nu poate începe totuşi până când marii emergenţi nu vor fi ales să nu mai fie neutri. Organic, ar fi să se îndrepte împotriva Americii, singura care deocamdată îi opreşte de a fi mai importanţi decât sunt. Dar înnodarea financiară cu dolarul şi piaţa americană îi înfrăţeşte pentru moment mai mult cu America decât cu Germania. De fapt, stau în expectativă, aşteptând ca timpul să erodeze imperiul american. Eroziune care se va produce inevitabil, prin dezarticularea verigii celei mai vulnerabile: angrenajul financiar.

Pentru scopurile lor pe termen lung de întronare la masa puterii, marilor emergenţi le este chiar deranjantă Germania, cu viziunea ei de capitalism de producţie, o Germanie care munceşte aplicat şi disciplinat, fiindu-le dimpotrivă folositoare America, rentierul ce taie acum cupoane financiare, dar care va fi scos automat din joc când alţii nu-i vor mai da cupoane de tăiat!

Cazul cel mai semnificativ este China.

Dimensiunile țării și uriașul arsenal demografic au constituit obstacole în calea supunerii coloniale a Chinei. Și, fără îndoială, și cel nuclear a jucat în același sens dacă nu și mai și! Nu se poate spune că toate centrele de putere colonială nu au încercat. Înțelepciunea conducătorilor chinezi, respectul lor de tip divin față de țara lor, politica cu ținte pe termen lung (pe sute, dacă nu mii de ani), le-au tras clapa tuturor acestor centre de putere colonială din lume. Tras clapa este o expresie perfect adecvată! China a jucat fără ezitări cartea deschiderii. Și o joacă în continuare. Dar statul chinez n-a lipsit niciodată din ecuație: n-a permis preluări strategice ale străinilor în China, investițiile străine au fost totdeauna condiționate fie de aprovizionări de pe piața internă, fie de dirijări ale produselor către destinații precise, fie n-au fost autorizate decât în asociere cu capitalul chinez. Și, după 40 de ani de reforme, au câștigat partida. N-au putut occidentalii să investească pe cât au putut să absoarbă chinezii, n-au putut occidentalii să manevreze în interesul lor resurse pe cât au putut munci chinezii și, mai ales, occidentalii n-au putut să facă jocurile pe piață pe cât le-au făcut chinezii, căci acestea au fost, de fapt, controlate de statul chinez care n-a dat niciodată din mână pârghiile strategice. Și, puțin câte puțin – iar cu timpul, miliardele de râulețe s-au făcut fluvii de neoprit – mărfurile chinezești, ce să vezi atâtea din ele folosind chiar tehnologii occidentale, au invadat ­piețele din Occident pe care le-au sufocat și acum joacă cu toate armele dragi ale puterilor coloniale mai ­vechi sau mai noi: comerțul liber, fără protecționism, investiții în trombă care vizează active și chiar sectoare strategice din ­Occidentul însuși. Occidentalii fierb. Trump pune tarife protecționiste mărfurilor chinezești, Merkel și Macron inițiază reglementări care să blocheze preluarea de către chinezi a unor active strategice „europene”, dându-și arama pe față deopotrivă că minunatele cântări de liberalism, de circulație liberă a mărfurilor, bunurilor și capitalurilor sunt niște biete minciuni flașnetate când este vorba nu de ei înșiși, ci de alții, fraierii!

China, marea Chină, s-a instalat atât de ferm la masa puterilor mondiale încât, având de partea sa și răbdarea verificată de veacuri, își permite să stea de o parte și, nealegând tabăra, să împiedice taberele să se încaiere de-a binelea. Îi așteaptă pe amândoi la cotitură, peste ani, peste decenii sau peste secole. Marea Chină are timp.

Autor: Ilie Șerbănescu

România liberă