REMEMBER.ELIBERAREA BASARABIEI SI BUCOVINEI DE NORD DE
ARMATA ROMANA CONDUSA DE MARESALUL ANTONESCU.ROMANIA NU A ATACAT
UNIUNEA SOVIETICA IN 22 IUNIE 1941, CI A RĂSPUNS LA AGRESIUNEA
SOVIETICA INCEPUTA IN 28 IUNIE 1940!
“Ostaşi, Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii
din răsărit si miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al
bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi”.
foto: zaigwast.deviantart.com
“Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi
codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre (…) Să
luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi
Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor
batjocorite de păgâni cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna
umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul
Vostru. OSTAŞI, Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!” – Mareşalul Ion
Antonescu, 22 iunie
1941. România intra atunci în
războiul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de
Nord de sub criminala ocupaţie a Uniunii Sovietice.
România pleca la război pentru
provinciile sale răpite printr-un diktat
ce retrasa zonele de influenţă ale Germaniei naziste şi Rusiei
bolşevice, în urma Pactului Ribentropp – Molotov
semnat la 23 august 1939. România pierduse în
acelaşi an 1940, pe lângă Basarabia şi
Bucovina şi Transilvania de Nord, cât şi două
judeţe din sudul Dobrogei, Caliacra şi Durostor.La cea din urmă
avusese loc un transfer de populaţie între România
şi Bulgaria.
Detasamente romane forteaza Prutul 1941 (istoria.md)
Bătălia pentru Basarabia şi
Bucovina de Nord a impus şi pierderi în vieţi
omeneşti, răniţi şi dispăruţi. Patru sute de mii de militari români
au fost concentraţi pentru operaţiunile militare alături de Axă. La
27 iulie 1941, întreg teritoriul istoric românesc
fusese eliberat. Populaţia românească din provinciile istorice a
salutat cu entuziasm eliberarea şi a oferit momente de fraternitate
deosebite. Până la acest punct atât Conducătorul statului, general
Ion Antonescu, cât şi mare parte
a politicienilor români căzuseră de acord că eliberarea trecea
drept obiectiv al politicii naţionale, transmite
Radio România Actualităţi. Contribuţia românească
la campania din Est a fost deosebită prin materialul de
război pus în dispozitiv de luptă, cât şi prin
dimensiunea jerfei umane. România şi-a îndeplinit
promisiunile, în ciuda reticenţelor ori a cursului conflictului,
indiferent de starea tehnică a armatelor sale şi a erorilor
strategice comise de germani.
Pe 7 iulie 1941, Ion Antonescu emitea această
proclamaţie adresată românilor basarabeni:
Basarabeni,
Cu vrerea Domnului, prin sângele Eroilor noştri am izgonit
de pe pământul strămoşesc pe duşmanii Neamului, redându-vă
libertatea şi credinţa, onoarea şi drepturile.
Am prăvălit stăpânirea întunericului care a pustiit
bisericile, casele, avutul nostru.
Am spulberat cu vitejia ostaşilor,
cotropirea sălbatică a celor ce v-au ţinut în robie şi au
răspândit, pe pământul nostru, moartea şi focul.
Ne întoarcem răzbunători în glia moldovenească a lui Ştefan
cel Mare reaşezând de a pururi temeliile Neamului
românesc.
Basarabeni,
Anul zbuciumat de umilire şi nedreptate, de cotropire şi
vrajbă a luat sfârşit.
Aţi simţit prin propria voastră suferinţă, prin sărăcia şi
umilirea în care aţi trăit ce înseamnă comunismul.
Aţi putut judeca singuri că viaţa fără libertate şi
proprietate, fără dreptate şi familie, fără biserică şi lumină este
mai cumplită decât moartea.
Eroii şi bravii ostaşi ai armatei noastre
v-au eliberat!
Cinstiţi-le jertfa şi lupta prin fapta voastră!
Din încercarea şi jertfa noastră, să luăm
învăţătură.
Un neam trăieşte şi se înalţă prin fapta de credinţă şi
luptă, prin munca şi zbuciumul fiecăruia din fiii lui.
Din cenuşa robiei şi din rănile încercării, să ridicăm azi
noi temeiuri de viaţă.
Trecutul s-a stins, să întemeiem viitorul.
Trebuie să ştergem toate urmele prădătorilor şi să distrugem
toate uneltele lor.
Voi conduce eu însumi organizarea Basarabiei şi Bucovinei şi
voi reface toate aşezările.
În popasul acestui an de prăbuşire, Ţara noastră, vechea
voastră Patrie, s-a schimbat.
O domnie nouă şi curată, o nouă ordine întemeiată pe cinste
şi muncă, pe dreptate şi adevăr, stă chezăşie a
viitorului.
Vom duce lupta şi înnoirea mai departe, prăvălind în ţăndări
tot ce a împiedicat Neamul nostru să se înalţe.
Românii vor fi cu adevărat stăpâni în Ţara lor, iar ţăranii
vor simţi cu adevărat bucuria muncii şi rodul pământului
lor.
Voi veghea până la moarte ca drepturile voastre să fie
sfinţite, ca viaţa nouă ce întemeiem să şteargă toate amintirile
păcatelor noastre din trecut.
Prindeţi-vă, dar, cu încredere în roiul de muncă pe care îl
începem astăzi.
Basarabeni,
Prin disciplină, prin ordine, prin muncă, păşiţi în marşul
învierii naţionale.
Sub scutul armatei dezrobitoare, porniţi la faptă
nouă.
Am plătit scump blestemul greşelilor trecutului.
Să răzbunăm, prin vrednicia noastră de azi, uitarea de
ieri.
Meritaţi-vă morţii, meritaţi-vă Patria!
Trăiască România!
Istoriografia românească a declarat ziua de 22 iunie
1941 drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru
eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord
Istoriografia românească a declarat ziua de 22 iunie 1941
drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea
Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite
României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940. Mai mult,
istoriografia a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept
începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât
și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță
și abuz.
Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și
în Occident, se susține o variantă a istoriei în care România este
portretizată ca un stat care a comis o agresiune împotriva unui
stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania nazistă.
Această teorie a ajuns să fie vânturată și prin spațiul public
românesc, mai ales după apariția fenomenului „demitizării”
istoriei, dar și pe fondul avansului în societate a ideologiei
stângiste, internaționaliste.
Dar care este adevărul? A fost România un stat agresor prin
actul de la 22 iunie 1941? Pentru a lămuri cititorii în privința
acestui aspect foarte important, am ales să cităm un fragment din
volumul „Armata, Mareșalul și evreii”, semnat de Alex Mihai
Stoenescu, Ediția 1, Editura Rao, 1998. Pentru ușurința lecturii am
eliminat explicațiile notelor de subsol, păstrând doar referința la
acestea.
„Împrejurările geopolitice ale raptului teritorial comis de
U.R.S.S. împotriva României în iunie 1940 sînt de notorietate. Se
impune însă ca acestea să fie amintite – fără a cerceta în
profunzime mecanismul complex creat de diplomația Pactului din 23
august 1939 în scopul izolării complete a României – pentru a
explica acel context încare s-au derulat evenimentele ce fac
obiectul prezentului studiu.Pregătirile diplomatice începuseră cu
multă vreme în urmă. Un moment „cheie” în evoluțiile politice a
fost semnarea primului Protocol adițional secret la Pactul
sovieto-german de neagresiune (23 august 1939), în cuprinsul căruia
„Partea Sovietică accentuează interesele sale în
Basarabia”.(1)
Pe fundalul victoriilor germane înFranța, la 23 iunie 1940 – a
doua zi după capitularea Franței -, Molotov îi comunică lui
Schulenburg pretențiile Moscovei în legătură cu Basarabia și îi
menționează că guvernul sovietic intenționează „soluționarea pe
cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că
guvernul român refuză o înțelegere pașnică”. Pretențiile sovietice
se extindeau „și asupra Bucovinei, care are o populație
ucraineană”.(2)
Concomitent cu activitatea diplomatică, U.R.S.S. desfășura
ample dislocări de trupe la frontierele române, în ultima decadă a
lunii iunie, în districtele militare Liov, Kiev și Odessa se aflau
dislocate — conform datelor serviciilor de specialitate ale armatei
române – 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii cavalerie, 10-11
brigăzi C.L., 9-10 brigăzi aviatice. Situația era de natură să
îngrijoreze guvernul român, drept pentru care ambasadorul României
la Moscova a primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să comunice
ambasadorului Reichului că „în cercurile militare românești
situația este considerată ca foarte serioasă, căci nimeni nu-și
poate explica prezența a 24 divizii sovietice la granițele noastre
și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe”, astfel de
pregătiri nefăcîndu-se„decît în ajunul unor operații
ofensive”(1).
Era vorba, în primul rînd, de capacitarea spionajului și a
diversiunii, încare forța militară sovietică se sprijinea pe
ajutorul larg al minoritarilor din Basarabia.Cu consimțamîntul
Germaniei — Ribbentrop comunicase acceptul german la 25 iunie (2) –
și al Italiei, la 26 iunie,Molotov remite lui Gheorghe Davidescu,
ministrul României la Moscova, după ora 22.00 prima notă ultimativă
prin care „guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al
României:1. să înapoieze cu orice preț U.R.S.S. Basarabia;2. să
transmită U.R.S.S. partea de nord a Bucovinei cu frontierele
potrivit cu harta alăturată”(3) , așteptînd răspunsul părții române
în cursul zilei de 27 iunie.în ciuda intenselor pregătiri ale
sovieticilor – de altminteri, prompt sesizate de factorii
responsabili români -regele Carol al n-lea nota în jurnalul său că
știrea ultimatumului „m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a
revoltat în cel mai înalt grad”.(4)
Dar consemnarea regelui trebuie interpretată ca o meschinărie
ieftină, pentru că numai de surpriză nu se poate vorbi cu întregul
siste democratic intern prăbușit și cu sistemul de alianțe căzut în
fantasmagorie. Consultarea reprezentanților statelor Axei la
București va genera ideea acceptării ultimatumului sovietic, idee
ce se va adopta la Consiliul de Coroană,convocat în 27 iunie la
orele 12.00, datorită conjuncturii externe complet nefavorabile
României. Carol al II-lea notează referitor la aceasta: „Ceea ce
face pozitia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe
granițele Ungariei și Bulgariei și riscăm o situație foarte critică
dacă vom fi atacati pe trei fronturi”.(1)
Se impune a adăuga faptul că în aceeași zi guvernul maghiar
înainta directorului Departamentului Politic German un memorandum
în care se arăta că „Ungaria dorește sau mai degrabă intenționează
să realizeze îndeplinirea revendicărilor ei justificate cu privire
la România /..”(2)
Tot la 27 iunie ministrul Bulgariei la Berlin prezintă și el
un memorandum prin care dorea să afle punctele de vedere ale
guvernului german „cu privire la satisfacerea ulterioară a
revendicărilor Bulgariei”.(3) În consecință, guvernul român va
formula un răspuns prin care „declară că este gata să procedeze
imediat și înspiritul cel mai larg, la discuțiunea amicală și de
comun acord, a tuturor problemelor emanînd de la guvernul
sovietic”. (4)
Răspunsul român nu a fost de natură să mulțumească guvernul
sovietic, în seara zilei de 27 iunie,Gheorghe Davidescu transmitea
la București faptul că Molotov i-a comunicat lui Schulenburg că
„guvernul sovietic nu este dispus a se prelungi termenul și că, în
lipsa unui răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe
operațiunile la miezul nopții”(5), pentru ca în cursul nopții de
27/28 iunie să-i fie remisă cea de-a doua notă ultimativă prin care
se cerea guvernului român ca „în decurs de 4 zile, începînd de la
ora 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul
Basarabiei și Bucovinei de trupe române”, acesta fiind simultan
ocupat de Armata Roșie. De asemenea, se cerea ca încă din prima zi,
28 iunie, „trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți,
Chișinău, Cetatea Albă. Răspunsul părții române era așteptat „nu
mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 ziua”.
Sfătuit de miniștrii Axei să cedeze, izolat în plan
intemational de intensa activitate diplomatică sovieto-germană,
guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile dure impuse de
Moscova. Imediat după ora 14.00, în ziua de 28 iunie, trapele
sovietice au trecut Nistrul ocupînd – pînă la 3 iulie – Basarabia
și nordul Bucovinei. Din primele zile de la prezentarea notelor
ultimative au ieșit în evidență două aspecte. In primul rînd a fost
vorba de ritmul rapid de înaintare al trupelor sovietice, care
atinseseră cu elementele motorizate rîul Prut la 30 iunie, în loc
de 3 iulie, ora 13.00, după cum se convenise. Trupele sovietice au
avut o atitudine ostilă, deschizînd focul,luînd prizonieri și
dezarmînd unitățile române întilnite, capturând material de război
în valoare de 2 750 900 803 lei (3)
lei și sechestrind trenurile de evacuare(4)
.
Un al doilea aspect a avut în vedere depășirea cadrului
teritorial fixat pe harta care însoțea nota ultimativă – „un
teritoriu din Vechiul Regat”.(5)
Ministrul român la Moscova i-a arătat lui Molotov că problema
Herței „agravează considerabil situația, dat fiind că trupele
sovietice au intrat adînc în teritoriul Vechiului Regat al
României”.(6) Molotov a replicat că problema va fi în atentia
comisiei de la Odessa, deși „rezolvarea ei i se pare dificilă”.(7)
Ulterior – cu toate că Berlinul s-a declarat de acord cu
nemulțumirea României (8) – guvernul sovietic a precizat că„nu
consimte la schimbarea liniei «acceptate» în Bucovina”.(9)
În consecință, derularea evenimentelor, așa cum a fost ea
prezentată sintetic mai sus, permite formularea uneiconcluzii
importante pentru încadrarea exactă a atitudinii României și a
armatei sale în cursul perioadei 1939-1941: Presiunile și acțiunile
militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de
agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei,
făcute de Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri,
acorduri și cedări în fața unui ultimatum. Gheorghe Tătărescu nota
la l mai 1943:„Tactica Kremlinului a considerat în chip permanent
chestiunea Basarabiei ca un izvor de agitație internațională,ca o
problemă destinată să fie actualizată după nevoile politicii
externe a Sovietelor. Guvernul Uniunii Sovietice recunoscuse totuși
unirea Basarabiei în 1929, cînd semnează la Moscova Protocolul
pentru punerea anticipată în vigoare a pactului Briand-Kellogg,
care stabilea renunțarea la actele de război a statelor semnatare,
și în 1933,cînd semnează la Londra pactele pentru definirea
agresorului. El recunoscuse din nou unirea Basarabiei cu România
prin intrarea Sovietelor în Societatea Națiunilor”.(1)
Mult mai important este însă faptul că între 1918 și 1941,
U.R.S.S. a încălcat în permanență legile internaționale, provocînd
197 incidente de frontieră, cu deschiderea focului, omorând 31 de
grăniceri români și rănind 22(2)
In raportul înaintat de Corpul grănicerilor către Marele Stat
Major în 1942 se sublinia: „Nu trebuie uitat și posteritatea
(trebuie) să știe că, timp de 23 de ani, la frontiera cu Uniunea
Sovietică nu a fost liniște, nici pace. Acolo, bravii grăniceri au
înfruntat zi de zi provocările mîrșave și atacurile lașe ale
bolșevicilor”.(3)
În timpul procesului său, mareșalul Ion Antonescu a înaintat
Tribunalului Poporului un memoriu (15 mai 1946) în care făcea și
următoarea afirmație:, ,Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România
era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, cînd Rusia a
fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decît o
retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice
om, cînd este surprins fără sprijin și nu este în măsura de ase
apăra”.
Deși aserțiunea mareșalului era exactă, în coordonatele sale
generale, ea se oprea totuși la jumătatea drumului. Ș ianume,
agresorul a fost indubitabil U.R.S.S. în 1940, dar trecerea
Nistrului din ordinul mareșalului, de data asta împotriva unui stat
aflat în alianță cu Marea Britanie și sprijinit de S.U.A., dincolo
de granițele statului, nu va putea fi niciodată calificată altfel
decît ca agresiune. De altfel, României i s-a declarat război de
către maril edemocrații occidentale numai după acest act. Pînă
atunci, România era considerată țară ocupată, deși ea purta război,
însă doar pe teritoriul Basarabiei.
Dar la fel de clară este și situația de stat agresat în care se
afla România în 1940, prin încălcarea prevederilor Convenției
pentru definirea agresiunii (Londra, 3 iulie 1933) și Conventiei
pentru definirea agresiunii, semnată între România, U.R.S.S.,
Cehoslovacia, Turcia și Iugoslavia, la 4 iulie 1933. România a
ratificat convențiile și a depus instrumentele de ratificare la
Moscova, la 16 octombrie 1933, primul,și la 17 februarie 1934, al
doilea. Atît prima cît și a doua convenție stipulau la articolul 3:
„Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de
altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru
agresiunea prevăzută la articolul 2″, iar articolul 2, alin. 2,
mentiona:„în consecință, va fi considerat drept agresor într-un
conflict internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între
părțile în conflict, statul care, primul, va comite una din
următoarele acțiuni: /…/ 2. invadează cu forțele sale armate, cu
sau fără declarație de război, teritoriul unui alt stat”. Anexele
celor două convenții (cu text identic) detaliază astfel articolul
3: (semnatarii – n.m.) „Declară că nici un act de agresiune în
sensul articolului 2 al zisei Convenții nu va putea fi justificat
de vreuna din circumstanțele următoare:
A. Situația internă a unui stat, de exemplu:Structura politică,
economică sau socială; lipsurile pretinse în organizarea
administrativă; tulburări provenite din cauza grevelor,
revoluțiilor, contrarevoluțiilor sau războiului civil.
B. Comportarea internațională a unui stat, de exemplu: Violarea
sau pericolul de violare a drepturilor sau intereselor materiale
sau morale ale unui stat străin sau ale cetățenilor săi; ruperea
relațiilor economice sau diplomatice; boicoturi financiare sau
economice, controverse cu privire la obligațiile economice,
financiare sau de altă natură fată de statele străine; incidente de
frontieră care nu formează nici unul din cazurile de agresiune
prevăzute în articolul 2″.
Citind cu atenție ambele note ultimative trimise României de
către U.R.S.S. se poate constata ușor încălcarea acestor convenții;
termenele fixe de reactie, tonul dur și trecerea la acțiuni
diversioniste, provocări și propagandă pentru război s-au
constituit în amenințare cu folosirea forței, iar prin depășirea
prevederilor înțelegerii convenite sub amenințare, în folosirea
efectivă a forței, ocuparea de teritoriu străin și agresiune. În
această privință, mareșalul Antonescu avea perfectă dreptate, „în
dimineața zilei de 29 iunie, cînd rușii au intrat în Herța,
comandantul garnizoanei, căpitanul român Boroș, și-a permis să
atragă atentia că sînt într-un teritoriu din Vechea Românie
neprevăzut în ultimatum. Această «mare îndrăzneală» pe care și-a
permis-o bravul căpitan Boroș a fost «răsplătită» de către ruși cu
omorîrea lui, a încă doi ostași și cu rănirea gravă a
sublocotenentului Dragomir. Este momentul să mentionăm aici că
între cei doi ostași ce-au căzut aici, era și sergentul T.R.
Bercovici din Dorohoi./…/ în legătură cu acest moment, din
telegrama nr. 5 871 a Armatei a 3-a expediată la data de 29 iunie
1940, ora 10, mai aflăm că rușii la ora 12 așteptau răspunsul
comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde fusese trimis
un car de luptă după ordine noi”.(2)
Mai mult decît atît, în afară de ocuparea tinutului Herța,
care nu era prevăzută în ultimatum, Uniunea Sovietică a trecut și
la alte agresiuni armate, după termenul așa-numitului acord:
„Demersurile făcute de guvernul român la Moscova pentru a obtine
retragerea trupelor sovietice din localitatea Herta, ocupată de
tancurile sovietice la 29iunie 1940, au fost respinse de
sovietici.
în timp ce la București se făceau eforturi diplomatice pentru
retragerea liniei de demarcatie în această localitate, trupele
sovietice din zonă încercau zilnic să ocupe noi teritorii din
nordul Moldovei și în sudul Bucovinei, dînd naștere la numeroase
incidente, așa cum au fost cele din Covul de Sus și Sadău sau cele
din sectorul Siret-Tereblecea-Sinăutii de Jos – Dersca. Trupele
sovietice au provocat un incident între 26 – 28 octombrie 1940, în
urma căruia s-au instalat în ostroavele Salangic, Dalerul Mare și
Dalerul Mic, la sud de brațul Chilia. Ocuparea acestor ostroave a
avut loc în urma unor scurte lupte în care sovieticii au atacat cu
forte superioare și în care românii au avut morti și prizonieri. La
5 noiembrie trupele sovietice au ocupat ostrovul format din brațul
Măsura și canalul Gura Stari-Stambul care controla ieșirea la
Mare”(1). Dar chiar documentele sovietice tratează
ocuparea teritoriilor românești drept act de război: Raportul
actiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea (sic!)
Basarabiei și Bucovinei de Nord, întocmit de mareșalul Timoșenko,
la capitolul V se prevedea: „înștiințarea trupelor despre punerea
în stare de război a fost făcută de către Starul Major al Regiunii
în răstimp de 15 minute prin consiliile militare ale armatelor și
prin comandantii marilor unități și unităti subordonate nemijlocit.
Direcțiile privind concentrarea trupelor spre linia frontierei
aufost date pe 10.6.40 de la orele 15.04 pînă la 21.45″.[…]
Prin semnarea Actului final de la Helsinki (1975) și a celui
al Conferinței de la Paris (1990), România a recunoscut
statu-quo-ul frontierelor, dar încadrarea juridică a agresiunii
U.R.S.S. v împotriva României are importanță pentru a delimita
exact în timp raportul agresor-agresat, astfel că istoriografia
românească este îndreptățită să afirme că războiul sovieto-român
s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.
Perioade lungi de non beligeranță între inamici, între agresiune și
ripostă au mai existat în istoria modernă a războaielor, în funcție
de capacitatea celui agresat de a riposta. Japonia a atacat
U.R.S.S. în 1938, iar aceasta a ripostat în 1945, pentru că, dacă
nu se acceptă acest interval, înseamnă că, la 8 august 1945, |
U.R.S.S. a încălcat prevederile Tratatului de neutralitate încheiat
la 13 aprilie 1945 cu Japonia și a efectuat un act de agresiune,
ceea ce ar face din Insulele Kurile în mod clar un teritoriu
japonez ocupat ilegal de Rusia!în privința stării de beligerantă
instaurate la sfîrșitul lunii iunie 1940 între U.R.S.S. și România,
Convenția privitoare la deschiderea ostilităților – Haga, 18 X 1907
– articolul l precizează: „Puterile contractuale recunosc că
ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment
prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declarații de război
motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de război
condiționata”.(2) Rusia era parte semnatară a acestei
convenții.
Din categoria:Politica
