De luni de zile, cînd mă așez la calculator, dau cu ochii de o lucrare a lui Ștefan Râmniceanu. Îmi proptesc privirea de ea și las gîndul să zboare. Este un fel de tablou pe un lemn cu carne de cîțiva centimetri si de culoarea aurului. Este o lucrare în stilul unui basorelief și nu depășește formatul unui bloc de desen. Am tot amînat să-i găsesc un loc pe peretele bibliotecii, mai ales că este lipsit de clasicul inel sau clemă de agățat. L-am așezat pe dușumea, proptit de o canapea, cu gîndul că, într-o bună zi, va avea locul potrivit. Numai că, la prima privire mai atentă, m-am trezit cu deja proverbiala întrebare în cazul artei moderne: Ce, Dumnezeu, reprezintă?

Conturul în relief al ciudățeniei aurii nu este nici simetric, nici în adîncime, ca să reprezinte ceva definit, un obiect sau o călcătură de animal. Pe mijlocul imaginii, în partea de jos, se află un soi de adîncitură, ca o despicătură de unghie la o copită de cerb sau de oaie. La mijloc, se văd cinci fire ca parte dintr-un grilaj miniatural, fără nici o funcție. Pe partea stîngă, are o urmă de călcătură apăsată, iar, în partea dreaptă, o protuberanță ca o umflătură de aur. Aș fi putut să o pun pe seama unui animal fantastic sau preistoric, dacă n-ar fi fost gaura perfect rotundă din partea superioară a compoziției. N-avea cum să fi existat un dinozaur sau un inorog cu un cui sau corn gros de 9-10 centimetri, crescut în vîrful copitei, și nici un animal cu o călcătură care să lase o urmă asimetrică dar cu o gaură cilindrică și cu un fund negru-beznă, de parcă ar fi un vizor într-un mormînt.

Ştefan Râmniceanu şi timpul zidit în trup

De cele mai multe ori, cînd încerc să mă adun la un subiect, sau, să caut o cheie la o ușă închisă, dau drumul la muzică și mă întorc în fața acestei lucrări indescifrabile, pregnantă, de mare impact vizual, dar fără o cheie disponibilă. Mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat pe Ștefan Râmniceanu ce reprezintă. În simplitatea răspunsului, se afla însă o groapă și mai adîncă.
–Ce să reprezinte? O urmă!

Dar nu este urmă de om și nici de animal, nici de mecanism și nici de vehicul. Nu arată nici a piatră șlefuită de ape, nici a meteorit, nici a bulgăre de aur, străpuns de o vizetă rotundă. Nu-i nici urmă de farfurie zburătoare și nici călcătură de marțian. Nu arată a nimic din gospodăria sau din viața unui om. Și nici din trecerea unui animal. Vrînd-nevrînd, gîndul m-a dus la iscusința indienilor și a vînătorilor-cititori de urme, la cei care îti spun și vîrsta și greutatea și sexul ursului care a călcat pe acolo, cu două-trei zile înainte. Dar nici ei nu mi-ar fi de mare folos.

Zidul dintre noi

Ar putea fi vorba de o parte dintr-o biserică sau de un castel prăbușit, ceva dintr-o așezare peste care timpul a turnat un praf gros și a țesut vegetație. După sute de priviri asupra lucrării lui Râmniceanu, am renunțat la toate încercările de descifrare epică. Ce poți desluși despre un om cînd stai în mijlocul casei goale pe care a părăsit-o de niște ani? Sau, din mijlocul unui apartament în care au mai locuit cîteva familii și nici acelea nu mai sunt?

Dar, dacă te afli în fața ruinelor acoperite în mare parte de blana cîmpului? Nu vi s-a întîmplat să vă întoarceți la o casă în care ați locuit sau ați copilărit? Ce vă mai spune și despre cine? Și strada pe care se află nu mai duce la aceleași povești! Casa de aur a copilăriei mele s-a prăbușit în urmă cu cîteva decenii. Prunii și perii crescuți peste sunt deja groși și bătrîni. Un străin nu poate spune mai mult decît „parcă în locul acesta ar fi fost o căsuță”. Sau, cu un pic de ochi, să exclame, ar putea fi!
Cu o foame nebună, timpul începe să ștergă urmele de prin toate locurile, în chiar clipa în care le-am părăsit. Le ronțăie cu adevărat și cînd suntem acolo, dar nu avem timp și ochi ca să-i vedem dinții. Această corodare accelerată a născut în noi și dorința de a o stopa. Sau măcar de a o încetini. Oprirea timpului este sinonimă cu schimbarea condiției umane. Puținătatea zilelor între înfloritul mărului și căderea fructului pătruns de vierme a rămas nedezlegată de la începutul mersului în două picioare. De ce? Așa cum nu se văd urme pe drumul păsărilor călătoare, la fel nu rămîn sau se șterg după mersul omului pe pămînt, și el într-un fel de zbor cu glob cu tot.

O oră, o zi sau un an într-o bibliotecă, într-o memorie, într-o poveste, într-o lucrare cioplită sau turnată mai persistă ceva. Apoi, năvălesc și-l acoperă altele. Orice, oricât ar fi de prețios, este măcinat sau împins într-un cotlon, acoperit de praf, înghițit de rugină, supt de umezeală și de frig. Și gata! Nu mai există sau arată alfel, pe jumătate și ciudat, cu alt rost sau fără nici o logică.
Pas de-i citește sensul și de-i întoarce timpul!

Dintre toate semnele de pe pămînt, am rămas cu o minune devenită o urmă de neșters în spiritul uman. Cea a Învierii lui Iisus Hristos!

CORNEL NISTORESCU / http://cotidianul.ro/