E ora 7. Sting lumina, aprind televizorul, trag fotoliul și aproape că mă prăbușesc. Țin piciorul drept sprijinit pe unul dintre brațele fotoliului, iar piciorul stâng pe podea. Las capul ușor pe spate, trag aer în piept și ascult știrile. Nimic nou, sticla transmite aceeași depresie de fiecare zi… Aș mânca, dar mă simt prea obosit. Nu mă pot ridica. Dau volumul la minim și las imaginea să ruleze pe ecran, doar să mă simt mai puțin singur. Mă întind invers, cu capul în jos și picioarele sprijinite pe spătar și privesc tavanul. Urmăresc un fluture care zboară bezmetic în jurul lustrei. Îmi imaginez un dans contemporan – tavanul este podeaua pe care fluturele își strigă drama de a fi aflat faptul că nu va mai apuca răsăritul următor. Mă întreb, oare dacă ar fi putut citi, i-ar fi plăcut Cioran?! Închid ochii și tac. Aud doar câțiva pași mici, dincolo de propria-mi barieră fizică. Par să-și fi găsit o oarecare cadență. Mă pre...