Inițiatorul ideii de a organiza o conducere românească în exil, în contextul intrării iminente a trupelor sovietice în România, a fost Mihai Antonescu, ministru al afacerilor străine în perioada războiului. La începutul anului 1943, după înfrângerea de la Stalingrad, Mihai Antonescu întocmise deja o listă de persoane care să se refugieze în occident pentru a continua rezistența împotriva comunismului.

Pentru finanțarea acestei rezistențe în exil, în perioada 1943 – 1944, Mihai Antonescu a transferat aproximativ 20 de milioane de franci elvețieni în bănci din Elveția într-un cont secret, suma respectivă fiind destinată unui eventual guvern în exil pentru organizarea rezistenţei româneşti anticomuniste. Administrator al acestui fond a fost numit Vespasian V. Pella, ministru plenipotențiar al României la Berna. Scoaterea banilor din tara s-a realizat prin transferuri intermediare in capitalele tarilor neutre in razboi: Ankara, Stockholm, Madrid si Berna.

Cu puţin timp înainte de căderea guvernului Rădescu, în 1945, la 12 ianuarie, ministrul de externe de atunci, Constantin Vişoianu, dă dispoziţie legaţiei din Berna să încredinţeze lui Alexandru Cretzianu (1895 –1979), ambasador la Ankara, o treime din fondul depus de Mihai Antonescu, adică 6 milioane de franci elveţieni.

Cretzianu se bucura de încrederea deplină a lui Iuliu Maniu şi a primit drept de semnătură unică pentru acel cont de 6 milioane.

A încasat pe loc 3 milioane, restul rămânând în bancă. Alte 12 milioane au fost încasate mai târziu de Departamentul de Justiţie american la 12 martie 1956 ca despăgubiri de război. Ultima tranşă de 3 milioane a fost încasată de Cretzianu în 1955.

Suma de 6 milioane de franci elveţieni depuşi la Berna pe numele lui Cretzianu a primit denumirea de „Fondul Naţional Român”.

Iniţial, Mihai Antonescu stipulase ca fondul de 20 milioane să servească nevoilor unui eventual refugiu în Occident al guvernului român.

În primii trei ani de după 23 august 1944 n-a apărut nici o nevoie de refugiu, deoarece ţara a fost ocupată cu asentimentul regelui şi al guvernului următor regimului Antonescu. După trei ani însă, chiar politicienii care complotaseră la 23 august s-au văzut în primejdie de-a fi arestaţi; ţara începea să fie comunizată în adâncimea tuturor structurilor ei şi regele abdicase (1947); nici o putere occidentală nu s-a arătat dispusă să ia apărarea politicienilor democraţi români; aşa a apărut o nouă nevoie de refugiu pentru cei ce scăpaseră nearestaţi până atunci.

După cum îşi aminteşte profesorul Neagu Djuvara, doar o parte din aceşti bani au fost folosiţi pentru sprijinirea exilului românesc.

După încheierea armistițiului cu Națiunile Unite, Grigore Niculescu-Buzesti, ministru al afacerilor străine în guvernul Generalului Constantin Sănătescu, a dispus ca banii să se întoarcă în țară. Banca Națională a primit treptat peste 10 milioane de franci elvețieni. Noul titular al Ministerului Afacerilor Străine, Constantin Vișoianu (în guvernul Generalului Nicolae Rădescu, numit la 5 decembrie 1944) a dispus încetarea transferurilor de bani din Elveția.

Din suma inițiala a „fondului elvețian” de 20 de milioane de franci elvețieni, în contul lui Alexandru Cretzianu au ajuns aproximativ 6 milioane. Transferul la Schweizerische Bankgesellschaft din Berna a fost efectuat la 5 mai 1945. Aceste fonduri urmau să fie utilizate pentru organizarea rezistenței românești anticomuniste.

Transferul ordonat de Constantin Vișoianu, făcut pe baza decretului-lege Nr. 576 din 4 noiembrie 1944, era perfect valabil. Decretul dădea dreptul ministrului afacerilor străine să efectueze cheltuieli discreționare, menționând că „cheltuielile nu trebuie justificate prin acte”. Deși guvernele următoare au contestat legalitatea transferului, ele au continuat să efectueze plăți în virtutea aceluiași decret.

Astfel, cu aceeași justificare, la 28 ianuarie 1948, Ana Pauker, ministru de externe al Republicii Populare Române, semna o decizie prin care o împuternicea pe Ana Toma, secretar de stat la același minister „de a aproba cheltuielile de la fond pentru interese superioare de stat, în limitele prevederilor bugetare și ale creditelor deschise de Ministerul Finanțelor în orice sume, când cheltuielile se sprijină pe acte, și până la cel mult 20% din totalul fondurilor, când e vorba de plata în interes general, care nu pot sau nu trebuie să fie sprijinite pe acte”.

14 aprilie 1946. La interogatoriul din subsolul Ministerului de Interne, fostul şef al SSI, Eugen Cristescu, îi povesteşte anchetatorului cum a vrut să plece din ţară, după ce s-a prins de Lovitura de Stat de la 23 august 1944:

„ Aveam asigurate vizele de intrare în Elveţia, deoarece, mai multe luni de zile înainte, Mihai Antonescu întocmise o listă cu 200 de oameni, printre care figurau şi eu şi Tobescu, şi g-ralul Vasiliu”.

Pentru Cretzianu nu existau probleme. A luat cu el fondul de rezervă al ambasadei din Ankara şi a plecat la Paris, apoi în Statele Unite. Acolo i s-a alăturat Brutus Coste, însărcinat cu afaceri la Lisabona, cu fondul de rezervă al legaţiei din capitala portugheză. Cam atât se ştia pe atunci despre „Fondul Naţional Român”.

Într-un document din Paris intitulată B.I.R.E. din 16 februarie 1976 apar primele date despre „Fond” sub semnătura generalului C. Petre-Lazăr, fost aghiotant al regelui Mihai.

În CARTEA MEMORANDULUI a lui Ion Raţiu (Londra, 1979) au fost preluate unele date şi comentarii din articolul lui Petre-Lazăr. Este anul morţii lui Cretzianu. Văduvei lui, Elise Cretzianu, moştenitoarea conturilor bancare, nu-iau plăcut comentariile lui Petre-Lazăr şi i-a cerut lui Ion Raţiu să publice un „drept la replică” în foaia lui, Free Romanian Press (Presa liberă română), pe care l-a publicat la 16 noiembrie 1980. D-na Cretzianu contestă total existenţa unui „Fond Naţional”.

Ea a recunoscut totuşi că banii care s-ar fi putut numi aşa erau în sumă de 7.020.034 franci elveţieni, dar nu spune cum s-a ajuns la această cifră. Se poate deci presupune că suma de 7 milioane era formată din cele 6 milioane iniţiale, plus fondul ambasadei din Ankara (adus de Cretzianu), plus fondul celei din Lisabona (adus de Brutus Coste), plus dobânzile aferente.Guvernul comunist de la Bucureşti a cerut prin justiţie să i se predea „Fondul”.

Procesul a fost pierdut de România aşa cum s-a pierdut mai târziu procesul intentat ex-regelui Mihai de recuperare a unor tablouri de mare valoare din patrimoniul naţional (erau la Peleş) cu care Mihai plecase la abdicare, în 1947.

„Fondul” a mai fost revendicat tot în justiţie o dată de ex-regele Carol II, altă dată de ex-regele Mihai, din iubire de ţară desigur, dar Cretzianu a câştigat de fiecare dată.

S-a aflat de existenţa unei scrisori din 1-2 ianuarie 1945, adresate de Vişoianu, pe atunci ministru de externe, ambasadorului Cretzianu de la Ankara.

Într-un paragraf al scrisorii se spunea: „Date fiind condiţiile excepţionale care determină actualmente situaţia ţării, am hotărât a va aloca cu titlu personal o sumă de 6 milioane franci elveţieni destinată a acoperi cheltuielile necesare în legătură cu pregătirea poziţiunei noastre la încheierea păcii, cu integrarea noastră în planurile de organizare a lumei de după războiu şi cu informarea opiniei publice internaţionale despre probleme specifice ale României (…) Potrivit articolului 5 din Legea nr. 576 (publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 266 din 16 nov. 1944) care reglementează mânuirea Fondului pentru interese superioare de Stat, ordinul de faţă constituie pentru Domnia Voastră singurul act justificativ”. Semnat, Constantin Vişoianu, ministrul Afacerilor Externe. Semnificaţia principală a scrisorii era că Alexandru Cretzianu nu avea nevoie de nici o altă autorizaţie pentru a administra „Fondul”.

Expresia „cu titlu personal” îi dădea dreptul să considere banii ca fiind ai lui personal şi să facă orice cu ei. Iar prin ultima frază privind Legea 576 din 16 noiembrie 1944, Vişoianu îşi informa corespondentul că transferul celor 6 milioane era perfect legal, fiind consfinţit prin lege.

De fapt, legea 576 fusese introdusă şi votată anume la cererea directă a lui Vişoianu, cu scopul de a da aparenţă legală unui act ilegal.

Suma transferata in contului lui Alexandru Cretzianu pentru a alimenta actiunile exilului a fost o permanenta sursa de neintelegeri a emigratiei. Dupa ce s-a vazut cu banii in cont, Cretzianu s-a comportat ca unicul administrator al lor. Certurile s-au declansat la jumătatea anului 1946, momentul începerii lucrarilor Conferintei de Pace de la Paris. La acea data, deja părăsisera Romania o serie de diplomati sau politicieni: Grigore Gafencu, Nicolae Radescu, Constantin Visoianu etc.

Ei s-au alaturat diplomatilor care refuzasera sa revina la Bucuresti dupa 6 martie 1945, printre care Alexandru Cretzianu (gestionarul „fondului elvetian”) sau tanarul functionar Neagu Djuvara. Emigratia a depus o serie de memorii la Conferinta de Pace prin care denuntau regimul instalat in Romania o data cu venirea la conducere a guvernului Groza.

Cretzianu a distribuit putini bani celor care se aflau la Paris cu ocazia Conferintei. „Zgarcenia” sa i-a nemultumit pe ceilalti, intrad in conflict chiar cu Visoianu, omul care-i incredintase banii. Dupa terminarea lucrarilor Conferintei, Cretzianu a „taiat” finantarea lui Gafencu si Radescu, provocand dezbinarea diplomatilor exilati.

Neagu Djuvara povesteste in memoriile sale ca ajunsese aproape sa se umileasca in fata lui Cretzianu ca sa-i dea bani pentru ajutarea romanilor refugiati in Occident. Abia dupa moartea lui Cretzianu, redus substantial, fondul a ajuns la dispozitia celorlalti. S-a constatat cu acest prilej ca fostul gestionar facuse in nume propriu investitii financiare falimentare din acei bani.

Nici Cretzianu, nici moştenitoarea sa, Elise, n-au dat niciodată şi nimănui cont de cum s-au cheltuit banii „Fondului”, singurele indicii sunt unele declaraţii accidentale sau aprecieri aproximative.

S-a spus că s-au cheltuit încă 4-500.000 franci neprevăzute, deplasări, diurne, traducerea actelor oficiale pe care refugiaţii veneau în Vest, întruniri publice şi mese date la diferite ocazii personalităţilor cu care intra în contact CNR-ul o sumă din nou evident exagerată. Cu toate exagerările, Cretzianu n-a putut cheltui mai mult de un milion de franci din cele şapte.

S-a mai spus că s-au plătit subvenţii membrilor CNR, ceea ce iar nu e de crezut. Până în 1972, aceştia erau plătiţi de Comitetul pentru o Europă Liberă (care subvenţiona toate Comitetele Naţionale în exil, Adunarea Naţiunilor Captive, ACEN’ şi Radio Europa liberă).

În 1950 Comitetul pentru o Europă liberă plătea fiecărui membru CNR câte 500 de dolari pe lună. Nu era mult, dar era suficient pentru traiul de zi cu zi.

Cum Cretzianu a pus şi el capăt sprijinului financiar pentru CNR puţin după 1972, se poate presupune că „Fondul” a rămas la suma acelui an, ceva mai mult de 6 milioane franci elveţieni, sumă despre care nimeni nu mai ştie (şi n-a ştiut) nimic.

NOTĂ

Informaţii mai mult sau mai puţin sumare despre „Fond” au apărut şi în alte ziare româneşti din Occident: Buletinul Ligii românilor liberi (Carol Citta Davilla) din mai 1953; Patria din München (general Ion Gheorghe) din sept. 1953; Curentul (Vasile C. Dumitrescu) din iul.-aug. 1984. Cele mai importante informaţii sunt următoarele:

1. Legaţia română din Berna a deschis contul Alexandru Cretzianu la 4 mai 1945 la Schweitzerische Bankgesellschaft din Berna.

2. Guvernul Groza a revendicat „Fondul” prin Curtea de Apel din Berna la 20 ian. 1953 cerând instituirea unui sechestru judiciar care se admite, dar România pierde procesul deoarece Cretzianu dovedeşte că este titularul legal.

3. Cretzianu retrage banii şi-i depune la Union de Banques Suisses, Berna.

4. Liga românilor liberi (general Rădescu) revendică „Fondul” tot la Curtea de Apel din Berna dar pierde procesul din acelaşi motiv ca şi guvernul Groza.