Sâmbătă, 29 iulie, s-au împlinit 105 ani de la nașterea lui Nicolae Steinhardt, care pentru creștinii ortodocși este cunoscut sub numele de părintele Nicolae de la Rohia. Scriitor, critic literar și doctor în drept constituțional, în fapt o prezență fascinantă la toate nivelele: literar, teologic, etic, critic și cultural, Steinhardt va rămâne peste generații un model ireproșabil de ceea ce înseamnă vocație duhovnicească. Dar și creatorul unei opere unice în literatura română, „Jurnalul fericirii”, rămasă posterității drept „testamentul” său literar.

A fost închis politic in anii de teroare comunistă în grupul Noica-Pillat, fiind condamnat pentru „omisiune de denunț” și a ales această cale împins de tatăl său, Oscar, care i-ar fi spus că are în față o alegere: ori va rămâne în libertate, dar nopțile vor deveni un iad, ori va fi închis, dar va dormi liniștit.

„Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din București, mi s-a dovedit dintr-o dată, și în chipul cel mai simplu, capabil de simțăminte autentic senatoriale.

După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:

– Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsați-mă să mă gândesc înseamnă că ai și acceptat. Pentru nimic în lume să nu primești a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.”(Jurnalul Fericirii)

A stat în închisoare în perioada ianuarie 1960- august 1964. La 15 martie 1960, în timp ce era la Jilava, trece la creștinism fiind botezat în credința ortodoxă de către Părintele Mina Dobzeu.

„Evenimentul eliberării se apropie și poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez și fac un bilanț. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, și ies cu ochii deschiși. Am intrat răsfățat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulțumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele și viața îmi spuneau puțin. Acum știu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.”

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș.

În 1976 Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general și, invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia, unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire, astfel că în 1978 Steinhardt stă vara la Rohia, pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian.

Pe 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către Arhimandritul Serafim Man.

În anul 1971 scrie prima formă a manuscrisului dactilografiat „Jurnalului fericirii” – una dintre cele mai prolifice opere de introspecție culturalo-mistică din peisajul literaturii noastre post-moderne – , care îi este confiscat de Securitate în 1972 și restituit în 1975, la intervenția Uniunii Scriitorilor (manuscrisul avea însă să fie confiscat din nou în anul 1984 și depus la Arhivele Statului, secția secretă). „Jurnalul fericirii” a fost scris în mai multe versiuni, una dintre acestea fiind scoasă pe ascuns din țară, ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris.

Monica Lovinescu avea să difuzeze „Jurnalul”, în serial, în anii 1988 și 1989, la postul de radio Europa Liberă, câteva din fragmente reliefând idei limpezi care indicau aderarea lui Steinhardt la principii și acțiuni legionare, mai ales în perioada interbelică.

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist, drumul spre Baia Mare făcându-l împreună cu Părintele Justin Hodea -starețul mănăstirii- și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. Iar Părintele Justin îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.

În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.

Sunt voci care susțin canonizarea lui Nicolae Steinhardt, mai ales că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit, la propunerea Patriarhului Daniel, ca anul 2017 să fie dedicat „apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română”.