„Sa crezi si sa nu uiti!”asa imi spunea mereu mama.Sa cred in Dumnezeu si in mine si sa nu uit niciodata pamantul din care imi trag seva.Nu am crezut tot timpul in mine.Au fost perioade in care nici macar nu ma placeam prea tare sa nu mai pomenesc  de gandul care ma tot indemna sa-mi caut rostul aiurea,in lumea mare. Crescuta in forfota Bucurestiului ma ratacisem printre betoane si oameni grabiti.Uitasem ca stramosii mei cioplisera in lemn si piatra toata bogatia sufletului romanesc,uitasem ca ia este cel mai frumos vesmant  ce-l poate imbraca o femeie,uitasem si ca exista un Dumnezeu care ne are in grija. Tineretea este nesabuita si ingamfata si nu de putine ori un prost sfatuitor.Amintirile revin cu forta data de conexiule create in peste timp.

Era o alta primavara,cu multi ani in urma,in ajunul Pastelui. Alaturi de mama am pasit pe portile Muzeului Satului.Parca-i aud si acum vocea:’’Aici sunt adunate toate radacinile noastre!’’Nu era prima oara cand veneam aici,era doar un alt timp al vietii mele,cand perceptia  a fost cu totul alta fata de cea ce vedeam. Busuiocul atarnand de grinda,stergare ocrotind icoane pictate pe sticla cu naivitatea pura unei evlavii sincere si curate,borangic strajuin ferestre mici ,toate in casele acelea facut din lut framantat cu dragoste. Mirosea a zambile si a cerga ! Langa razboiul de tesut odihnea un patut de copil cu perna incarcata de flori tesute cu migala. Masuta scunda cu trei picioare pe care odihneau strachinile de lut,parea ca-si astepta mesenii.Stiu ca mi s-au umezit ochii .Era atata frumusete neintinata,simpla si linistitoare, o alta lume ma ajuta sa ma descopar si sa-mi dau seama ca Dumnezeu ma iubeste daca m-a adus pe aceste locuri.

Acum pictez la randul meu pe sticla si lemn, pentru ca ma reprezinta,pentru ca asa simt eu divinitatea, in stilul pur romanesc.

Iata o scurta prezentar...